Bradbury parodiază cu succes societatea britanică din anul 1986, an glorios al guvernului Tatcher care tăia cât putea din implicarea statului în viața economică încercând să transforme piața liberă într-o bază a creșterii economice și…a libertăților individului. Era o lume a tăiatului de panglici la inaugurarea unor noi tronsoane de autostradă, se 
retezau școli, se forfeca sistemul de sănătate, se închideau teatrele, se reduceau cheltuielile publice și toate acestea împărțeau țara în două categorii de oameni: cei tăiați și cei care tăiau, săraci și bogați.
Dacă asta te face să te întrebi dacă Tăieturi – le lui Bradbury au apărut în 1987 și nu descriu cumva situația de la noi, din ultimii ani, să vezi mai departe ce surprize te așteaptă. Pentru că până și moda în ceea ce privește hainele sau stilul de viață era una asemănătoare celei de acum: revere și pernuțe ascuțite ale costumelor, tunsori periuță – militărești, mâncare fără grăsimi și cât mai abstractă, mai mult estetică decât gustoasă și sex îngrijit, steril – monogamia devenise o modă iar femeile nu mai vorbeau de dragoste ci despre hărțuire sexuală. Banii în schimb erau, ca întotdeauna – extrem de sexy. Banii și felul în care aceștia reușeau să fie investiți sau…economisiți.
Nemulțumiții săraci încercau să-și păstreze din bani tăind la rândul lor din propriile cheltuieli iar ceilalți, prosperii tăietori – încrezători în propriile decizii și siguri că țării avea să-i meargă mai bine datorită măsurilor luate de ei – mai aveau de făcut o ultimă tăiere – cea a propriilor taxe. Și cu toții deveneau mai tăioși și mai ticăloși, deoarece, la urma urmei, într-o vreme a tăierilor e mai bine să fii dur decât blând, mai mult hardware decât software. Era o perioadă a confuziei espre care cânta și trupa Genesis în același ani parodiind la rândul său puterea
Valul de tăieri luase pe sus și industria glamoroasă a producțiilor tv. Astfel, în timp ce guvernul tăia de pe lista de priorități ale statului industria cărbunelui și a oțelului și ajutau sectorul privat să se dezvolte în detrimentul celui de stat, mogulii mass media tăiau și ei bugetele alocate serialelor. Nu-și reduceau însă și așteptările și râvneau recorduri de audiență comparabile cu ale unor filme care beneficiaseră de bugete imense în trecut. Lumea își înlocuia încet încet iluziile sentimentale (dacă le avusese vreodată) cu cele raționale și artificiile senzoriale nu-și mai aveau locul printre priorități. Nici în literatură, nici în televiziune. Și acesta este momentul în care președintele companiei Eldorado își dorește să realizeze un film cu buget redus. Mellow nu mai vrea să ia în calcul o adaptare după alt scenariu, cu eroi fără brațe, țări exotice, conace de țară, bugete exorbitante. Vrea ceva puternic, elegant și dramatic care să fie pe buzele tuturor. Ceva care să aibă un impact mare asupra audienței însă acest ceva mare trebuia, era absolut necesar, să vină la pachet cu un cost mic – cât mai mic.
După o ședință rapidă a echipei de producție, se hotărăște că omul cel mai potrivit să scrie un astfel de scenariu e Henry Babbacombe, un autor necunoscut încă publicului larg, retras la țară, plin de sine și care-și imaginează că este într-o continuă și directă competiție cu lumea. Scriitorul acceptă însă fără să știe ceva despre televiziune și mini-seriale, fără să aibă măcar televizor în casa lui izolată de la țară.
La scurt timp după ce acceptă oferta lui Mellow, Henry realizează că a fost angajat să scrie scenariul doar pentru ca alți câțiva angajați ai trustului să aibă ce modifica, rescrie sau tăia. În timp ce el lucrează la cele 13 părți ale mini-seriei echipa angajată să modifice și răsmodifice scenariul scris de el este ocupată cu bețiile scumpe și cu felul în care să obțină cât mai multă faimă sau cât mai multe favoruri sexuale. Cu toate că Babbacombe face tot posibilul ca scenariul să fie pe măsura așteptărilor lui Mellow finalul filmărilor este abrupt și lipsit de glorie. În schimb, scriitorul de până atunci, idealist și plin de așteptări învață din experiența prin care a trecut cum să ajungă mai ușor la succesul mult râvnit în Anglia doamnei Thatcher.
Sir Malcolm Bradbury care a scris (și adaptat) el însuși câteva scenarii pentru seriale (Anything More Would Be Greedy, The Gravy Train, Blott on the Landscape, Porterhouse Blue, Imaginary Friends, The Green Man) a fost unul dintre cei mai apreciați scriitori de satiră. Obișnuia să spună: Îmi plac englezii. Au cel mai rigid cod al imoralității din lume.