Scrisorile dintre Jack Kerouac, unul dintre beatnicii notorii americani și prietenul său din copilărie – Sebastian Sampas fac parte din scrierile primului din tinerețe, strânse în cartea Oceanul e fratele meu. Pe alocuri plictisitoare, cartea este recomandată doar celor cu nervii bine dezvoltați, însă are calitatea că dezvăluie primii pași ai generației Beat – al cărui strămoș se pare că a fost grupul Tinerii Prometeici. În plus, conține primele încercări literare ale lui Jack Kerouac și multe însemnări din jurnalele acestuia.
Cartea este greu de citit, însă corespondența dintre cei doi prieteni merită lupta corp la corp pe alocuri cu paginile muuulte și întortocheate. Despărțiți de război și ajunși fiecare pe alt front, Jack și Sebastian se tachinează, își reamintesc copilăria, se acuză de trădări în legătură cu numărul scrisorilor trimise reciproc. „Sunt ofensat de deducția ta că ți-am scris o scrisoare la trei trimise lui George (…) cea a lui George era scurtă și veselă…a ta conținea ce era în inima mea…disperarea amară a unui tânăr singur…(…) Sam, mă freci la cap“. – îi 
scrie Jack prietenului său în 1941. Și îi dedică o poezie care dacă nu reușește să repare din greșeala trădării cu scrisorile ar trebui să îl facă măcar să râdă pe Sam cel nemulțumit: „Jack, ciocanul pneumatic!/Sapă după dragul tău Sam!/Sapă după dragul tău Sam! Jack, ciocanul pneumatic!/Lovește, izbește și despică,/Zăngăne, afurisește și sparge!/Jack, ia dragul de ciocan pneumatic!/…și sapă după dragul tău Sam…!“
După 1943 cei doi prieteni nu mai corespondează, iar în februarie 1944 Sebastian Sampas este rănit grav în bătălia de la Anzio, din Italia, și moare – nu înainte de a-și exprima într-una dintre scrisorile adresate lui Jack marea dezamăgire față de idealurile rusești pe care le îmbrățișase odată. Prietenul său cel mai bun s-a căsătorit douăzeci și doi de ani mai târziu cu sora sa, Stella Sampas.
Pe lângă aceste scrisori dintre cei doi prieteni, cartea conține și versiunea originală și integrală a romanului Oceanul e fratele meu împreună cu notițele din jurnalul de bord al scriitorului – atât despre călătoria sa pe mare cât și despre viitoarele personaje. Perioada despre care scrie el se referă la călătoria sa spre Groenlanda, din anul 1942, atunci când, fiind în Marina Comercială, s-a îmbarcat pe nava S.S. Dorchester, spre îngrijorarea mamei sale care ar fi preferat ca băiatul să își continue studiile. Cele două personaje principale, Bill Everhart și Wesley Martin, împrumută din caracteristicile celor doi – Jack și Sebastian. Și din neliniștea primului în legătură cu opțiunile lui politice fluctuante. Odinioară adept convins al ideii prometeismului și al mișcărilor progresiste concluzionează: „deși sunt sceptic în privința bunei administrări a mișcării progresiste, mă voi abține de la orice judecată până când voi intra în contact direct cu acești oameni – alți comuniști, ruși, politicieni etc.“ Ca un adevărat beatnic, Kerouac era atras și de viața culturală a vremurilor sale, făcând referire la filmele controversate ale vremii. Personajele principale văd filme cum este controversatul Cetățeanul Kane al lui Orson Welles din 1941, ascultă muzica lui Roy Eldridge și a doamnei jazz-ului, Billie Holiday
și…beau foarte mult, o meteahnă nefericită de care suferea și scriitorul. Iubea viața și ura consumerismul care începuse să conducă societatea: „Viața nu e decât un craniu/Un set de coaste printre care/ Trecem mâncare & combustibil – în așa fel încât să putem arde/ furios de minunat“ – scria el câțiva ani mai târziu, în 1949. Apoi, în 1968, scriitorul a apărut beat într-o emisiune de televiziune realizată de William F. Buckley, ultima în care avea să mai apară vreodată. Jack Kerouak a murit pe 21 octombrie 1969, în urma unei hemoragii interne violente cauzată de ciroză. Avea doar 47 de ani.
Nu se știe totuși dacă dezvăluirea imaturității acestor prime scrieri i-ar fi făcut o deosebită plăcere lui Kerouac, nu s-a arătat foarte dornic să le publice nici măcar atunci când a fost pe culmile succesului, deși atunci ar fi putut să le promoveze cum se cuvine. De altfel se pare că el ar fi spus că Oceanul e fratele meu a fost mai degrabă un exercițiu de scris de mână decât un roman propriu-zis. Și totuși, cele o sută cincizeci și opt de pagini surprind, pe lângă o perioadă de schimbare din viața scriitorului, și faptul că începea să ia din ce în ce mai serios problema scrisului.