Încă o dată Octavian Soviany confirmă faptul că stilul său inconfundabil se regăseşte nu doar în imaginarul apocaliptic sau în personaje cu rădăcini aristocratice şi istorii întunecate, ci într-un limbaj cu substanţă, dintr-o altă epocă, pe care îl mânuieşte ca unul „de-al casei”, cu dezinvoltura vorbirii cotidiene.
Citit după Viaţa lui Kostas Venetis însă, Arhivele de la Monte Negro pierd din consistenţa celui dintâi, din complexitatea conturării personajelor, a călătoriilor şi întâlnirilor prin care trec; nici darul povestirii prin care Kostas Venetis şi Nemţoaica îşi scriau propria istorisire nu-şi mai ajută naratorul acestui roman. Pe de altă parte, secvenţe 
întregi par desprinse din Viaţa lui Kostas Venetis într-un amestec autohton de voci din lumea circului, a iarmarocului, a amfiteatrelor şi a garnizoanelor militare. Arhivele de la Monte Negro ar putea foarte uşor să fie o continuare pe capitole a romanului dintâi, şi mai puţin un al doilea volum de trilogie.
Există însă şi linii individualizante prin care se desprinde în unele noduri narative de primul volum. Călătoria ca mijloc de formare din romanul picaresc al Vieţii lui Kostas Venetis este înlocuită de o căutare, de data aceasta, a tatălui şi, în acest chip, a propriilor rădăcini. Drumurile care îi intersectează destinul şi mai apoi şederea în spaţiul închis, dar sufocant prin imaginarul complex, al castelului cu roluri neştiute, Monte Negro, se situează pe marginea visului, într-un miraj proiectat pe pânze, după cum precizează şi naratorul în roman. Bănuit a fi bolnav de schizofrenie, prin urmare deloc credibil, cu un medic suspect la rândul său, având un rol mai degrabă de interogator decât de vindecător de boli psihice, naratorul este supus unor experienţe care fie îl alienează şi mai mult, fie îi ridică semne de întrebare şi îl prind în mirajul unei realităţi deformatoare. Personajele par a se întrece în diformităţi fizice sau psihice, într-un univers care, deşi s-ar vrea alegoric, rămâne în sfera circului şi a măştilor care în loc să ascundă omul, îl pun la vedere prin lipsurile sau însemnele de tot felul. Nastenka, soţia care naşte un copil mort, Guss, evreul croitor, Davidovici, câinele socotitor, Liuba cea mare şi Liuba cea mică, Kostas Venetis şi a sa pălărie de mexican alături de numerele sale de iluzionism, şi din umbră mânuitorul tuturor, fratele stareţ sunt cei care joacă nişte roluri tâlcuite de narator, într-o repetiţie artificială pe alocuri.
Şi acest roman este lipsit de un personaj care să salveze din cădere lumea din Monte Negro; rămâne până la final un univers al subteranelor, al ciungilor şi orbilor în orice înţeles al termenilor, al unei vechi istorii care se cere spusă prin însemnările risipite la tot pasul în castel, dar care din prea întunecime a lumii şi a sufletelor care o populează rămâne nescrisă şi mai mult netrăită.