Dacă vrem să discutăm despre Ultimul trandafir din Cașmir, roman scris de Barbara Cleverly, trebuie să avem în vedere două elemente. Primul dintre ele este că în Anglia s-a creat o adevărată școală a autoarelor de romane polițiste. Începând cu Agatha Christie, Dorothy Sayers, Ngaio Marsh, P. D. James și terminând cu Val McDermid, o pleiadă de autoare talentate au făcut ca romanul polițist (de fapt, romanul în care se rezolvă o enigmă, un mister) să nu însemne ceva incompatibil cu mentalitatea feminină. Dacă ne gândim la faptul că în literatura de gen americană (ce tinde mai mult spre romanul noir decât spre cel cu mistere) domină bărbații, putem concluziona că englezii sunt, în felul lor, niște gentlemani care respectă cu adevărat talentul doamnelor.
Al doilea este că, în ciuda a ceea ce a însemnat imperialismul (din punct de vedere istoric și economic), în Anglia au existat (și mai există) oameni care au crezut cu 
sinceritate în rolul omului alb, în contribuția civilizatoare a administrației britanice. Nu intenționez să generez vreo dispută ideologică, dar în ultimul timp au apărut o serie de lucrări istorice și biografice care demonstrează că, măcar la nivelul funcționarului mediu sau mic din colonii, a existat o anumită mentalitate (oglindită atât de fidel în lucrările lui Kipling) ce reflectă un simț al datoriei, al obligației de a reprezenta cu onoare imperiul. Sigur, fiind vorba de trecut, la cele de mai sus se adaugă și tendința normală de a înfrumuseța vremurile de altădată.
Și, în cele din urmă, trebuie să ținem seama de tendința dintotdeauna a romanului cu mistere de a completa atmosfera strict detectivă cu elemente exotice – care poate fi, uneori, redusă doar la un detectiv de-o naționalitate aparte (Hercule Poirot e belgian) sau ce deține titluri nobiliare (lordul Peter, de exemplu); dar alteori această atmosferă exotică este extinsă, povestea polițistă petrecându-se în Roma antică, în China medievală sau în alte locuri la fel de interesante, care adaugă o doză substanțială de picanterie acțiunii.
În cazul doamnei Cleverly, aceasta îmbină romanul polițist cu nostalgia imperiului colonial britanic și ne oferă un ciclu de povești care-l au ca erou principal pe comandantul Joseph Sandilands de la Scotland Yard.
Acțiunea romanului despre care vorbim, Ultimul trandafir din Cașmir, se petrece în 1920, în momentul în care stagiul de șase luni în India al lui Sandilands e pe sfârșite, iar polițistul de la Scotland Yard se pregătește să se întoarcă în țară. Însă conferințele sale, prin intermediul cărora instruise conducătorii poliției coloniale în legătură cu tehnicile moderne de investigare a crimelor, atrăseseră atenția nu numai a guvernatorului Bengalului, ci și – surprinzător -, a nepoatei acestuia, doamna Nancy Drummond.
Doamna Drummond profită de rudenia sa cu guvernatorul ca să-l roage să ancheteze ceea ce părea a fi o sinucidere. Însă victima – Peggy Somersham, prietenă bună a lui Nancy – nu avea nici un motiv să se sinucidă. Mai mult, Nancy îi povestește lui Sandilans de un soi de legendă locală: în fiecare an dinainte de război, începând cu 1910, în luna martie a murit câte o soție de ofițer din regimentul ”Surilor”.
Prima femeie a murit într-un incendiu. În anul următor, altă soție de ofițer a fost mușcată de un șarpe. Apoi, după un an, alta a căzut într-o prăpastie. Și cu un an înainte de începutul războiului, o altă doamnă s-a înecat în timpul traversării unui râu. Iar acum, după război, o altă doamnă se sinucisese fără nici un motiv…
Sandilands începe ancheta ca să-i facă pe plac guvernatorului – și pentru că se îndrăgostește de Nancy. Și descoperă ceva îngrozitor: nu avusese loc nici un accident, femeile acelea fuseseră ucise! Nu numai atât, fuseseră ucise astfel încât să aibă parte de sfârșitul de care se temeau cel mai mult! Pentru polițist devenise evident că nu fuseseră niște asasinate întâmplătoare, ci de o răzbunare cruntă, iar modul în care victimelele fuseseră omorâte fuseseră ales cu multă grijă. Singura legătură dintre victime părea a fi doar faptul că soții lor făceau parte din același regiment, iar Sandilands știe că nu va putea descoperi făptașul decât dacă descoperă motivul real al crimelor…
Avem parte de o intrigă polițistă convingătoare, o acțiune trepidantă, cu multe răsturnări de situații, mai avem și o poveste de dragoste interesantă (în care vom afla abia la sfârșit cine pe cine iubește…), totul condimentat cu o descriere discretă a Indiei coloniale. Mi-a plăcut în mod deosebit decența autoarei – care, evident, vrea să ne prezinte latura favorabilă a administrației britanice, dar care manifestă o simpatie sinceră față de băștinași. Adică, trăgând linie, Barbara Cleverly scrie frumos, are imaginație și sensibilitate – iar cartea ei a reprezentat o surpriză plăcută.