Generaţia nouă de scriitori turci străbate o trezire. O trezire pe care ţi-o insuflă şi ţie, cititorului. Cu cât eşti mai blazat şi crezi că ai văzut multe în materie de literatură, cu atât turcii vin mai în forţă şi îţi dau lumea peste cap. Ei sunt o specie aparte, care văd şi scriu lucrurile altfel.
Epidemia romantică este un volum care apasă. Cu greu poţi descoperi feliile bune ale unei vieţi marcate de lipsa iubirii materne, de confuzia şi căutarea sexuală – care încă reprezintă, în secolul XXI, electrocutări ale normalului şi de boală, de o boală teribilă care sapă şi mai adânc în confesiunea acestui bărbat bântuit, care simte totul exacerbat. A, da, şi de sulful care iese uneori din dragoste şi dorinţă.
În primul rând, tot ce scrie Altun este greu de suportat. Te atingem chiar dacă nu ai fost niciodată în situaţia personajului său muribund, dar atât de viu pe dinăuntru. Fiecare propoziţie, fiecare frază poartă cu ea un bagaj cu adevărat romantic, aşa cum oamenii nu mai scriu în zilele noastre. Fiecare verb e o rană deschisă, fiecare adjectiv zgârie, chiar dacă este duios. Uneori totul sună delirant, mai ales dacă încerci să citeşti cu voce tare.
Cele mai rele şi distructive momente sunt cele în care eroul îşi descrie relaţia cu mama sa, de la care nu a primit nimic niciodată. Dar care l-a influenţat din copilărie pentru întreaga existenţă, care l-a chinuit profund prin răceală şi ignorare. Dincolo de poveştile cu femei şi bărbaţi iubiţi şi doriţi şi părăsiţi, autorul strigă disperat către mame: „Iubiţi-vă copiii!”
Nu toată lumea va înghiţi lesne stilul mieros, fondant al lui Ibrahim Altun. E ca o plângere, ca o văicăreală prelungită, şi nu tuturor le plac văicărelile. Este pentru oameni sensibili, nu neapărat care au trecut prin ce trece personajul principal, ci pentru cei care vor să asculte, cu răbdare şi toleranţă, notele unei vieţi nefericite, prin natură şi prin întâmplare.
Dacă puteţi suporta moartea, moartea care nu are nimic romantic, care este concretă, lentă, care omoară trupul şi sufletul în urma unei boli complete şi fără întoarcere, dacă puteţi suporta imaginea, fie ea numai scrisă, a unui om care cerşeşte dragoste şi în ultimele sale cuvinte, dacă puteţi crede că lebedele negre sunt finalul şi rochiile albe strălucesc dureros, citiţi cartea aceasta subţire, dar grea.
Dezvăluirile acestui om sunt violente. Degeaba sunt căptuşite până la refuz în „iubeşte-mă” şi „te voi iubi mereu”. Îţi pot rupe inima, ca într-un drum al trecutului nereuşit către viitorul sigur şi sumbru. Îţi revezi dramele de familie şi cele de după familie. Dramele singurătăţii şi ale datului că nu eşti ca alţii.
Cartea este confuză. Numele sunt rare, confuzia pândeşte după fiecare colţ. Nu ştii cui se adresează, în delirul şi depresia sa, acest bărbat chinuit. Poate chiar ţie.