Atunci când i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în 2008, Academia Suedeză a motivat distincţia prin suprinderea, atât de condensat, a lumii lui Clézio: „este un autor al noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante”.
Pentru a proba argumentele Academiei, explorarea simplă a volumului de povestiri Inimă arsă este într-un anumit punct suficientă datorită cumulului 
de senzaţii la care este supus cititorul. Ceea ce îi reuşeşte atât de bine lui Clézio este expunerea faptului comun, a micilor întâmplări sau îndoieli omeneşti într-o manieră care problematizează fără să pună direct în discuţie, care pune pe gânduri fără să primeze reflectarea în detrimentul poveştii.
Vă veţi convinge doar citind chiar şi una dintre cele şapte povestiri, precum Kalima, scrisă atât de empatic prin adresarea directă şi prin reluarea firului de la capătul său, de la masa de morgă până la cutreierarea străzilor într-o inconştienţă şi o detaşare de sine a vânzării propriului trup pe marile bulevarde.
O altă punte de trecere spre un alt cumul de senzaţii este destinul celor două surori atât de diferite din prima povestire a volumului, Clémence, absolventă de magistratură, şi Pervenche, cu un parcurs opus şi sumbru, în mâinile unor bărbaţi precum Laurent sau fotograful Stern, gata să o vândă la prima încercare.
De la viaţa străzii, tumultoasă nu prin agitaţia exterioară, prin zgomotul unei lumi industrializate, ci prin suflul interior, aparent detaşat al personajelor, poveştile se mută în camere de hotel sau în locuinţe obscure, sărace şi improvizate. Privirea lumii din perspectiva omului modern nomad se face în Hotelul singurătăţii odată cu huruitul trăsurilor din Mérida, a vacarmului din Tokyo sau a mulţimii din Constantinopol, depănate din camere de hotel impersonale.
De cealaltă parte a lumii şi a cutumelor, în vis sau în imaginar, omul străbate drumul Bagdadului, cu beduini şi comercianţi, cu năluci sub forme de fete vaporoase, spre castelul faraonului. Aceleaşi senzaţii puternice care cuprind omul în faţa unei lumi care îl depăşeşte, de fiecare dată, printr-o întâmplare, o imagine sau prin detaşarea mult prea puternică de ea.
Inimă arsă rămâne un volum al trecerilor bruşte de la un spaţiu în altul, fiecare cu decorul şi destinul celor care îl cutreieră, de cele mai multe ori în sens invers.