de Oana DUȘMĂNESCU

FEM. Asta se întâmplă când o poetă intră pe tărâmul prozei. Darul şi blestemul detaliului, norocul şi ghinionul feminităţii exacerbate, toate se adună laolaltă pentru a naşte un volum plin de vâltoare şi de suflet.

Transformările şi povestea în sine se întrepătrund cu epistolele unei Şeherezade care are în mână un fir pe care îl conduce aşa cum vrea ea. Şeherezada originală însă avea darul de a lăsa povestea în coadă de peşte, cumpărându-şi, o dată cu zorii noii zile, o prelungire a vieţii. Şeherezada Magda Cârneci nu trăieşte cu aceeaşi presiune, de aceea istoriile ei sunt mai puţin tensionate. Şi tocmai de aceea îşi permite să le parfumeze mai mult, să le imbibe în epitete şi aduceri-aminte, să le dea nuanţa şi forma potrivite.

Trecerile spirituale şi psihologice ale unei femei părăsite de iubit se concretizează în aceste cuvinte adresate lui. Cu toată sinceritatea, câte dintre noi, femeile ce au fost măcar o dată părăsite, nu am avut impulsul să ne punem pe scris scrisori de amor bolnav, care nu aveau să fie expediate niciodată? Aşa şi poeta-prozatoare scrie furibund şi resemnat, torturându-se singură prin momentele evocate, explicănd, mai mult pentru sine, într-un stil dulce şi răvăşitor, curbele eşecului.

Femeia-Şeherezadă se întoarce în timpul ce i-a fost dat pe Pământ în copilăria ei, încercând să desluşească toate mecanismele legate de părinţi, sexualitate, trăirile din preadolescenţă. Descrierile prelungite, încercările de a face amintirile cat mai vizuale şi cât mai prezente, cuvintele cu care personajele sunt aduse la suprafaţă, toate acestea formează premisele unei lumi adânc-sufletească, cu trăiri care nu s-au topit în floarea carnivoră a timpului trecut. Dimpotrivă, au rămas într-un condei imaginar, cu forţa şi candoarea vârstelor eroinei.

Tot buchetul strâns din rememorări şi epistole reprezintă femeia care este azi, cu blazările, ascunzişurile, câştigurile sau punctele slabe. E povestea oricărei femei, fără ca asta să aducă a rutină sau plictis în cartea Magdei Cârneci. Toată urzeala minţii şi mai ales a inimii de femeie îşi caută explicaţii simple, dar atât de complicate, în trup, în psihologie, în relaţiile care au atins-o şi au făcut-o să se dezvolte şi să-şi înţeleagă frumoasa viaţă şi frumoasa suferinţă. Scrisorile sunt doar dedicate iubitului; de scris, fosta iubita le-a scris pentru sine, pentru că aşa a găsit calea spre propria zvârcolire, şi poate, mai târziu, spre vindecare.

Analizele şi contemplarea sunt arme şi slăbiciuni pur femeieşti, iar autoarea le foloseşte din plin, pentru a servi cauzei poetice. Cred că scriitoarea a ştiut că paginile ei de proză domesticită vor fi parcurse, aproape în exclusivitate, de ochii altor femei. Magda Cârneci şi-a asumat acest risc, de a îmbrăca vorbele cu lejeritatea şi fluiditatea feminităţii receptoare, de a-i exclude din joc pe bărbaţii aceia cărora le scriem uneori scrisori disperate. Şi nu le expediem niciodată. Ca un soi de răzbunare bazată pe experienţa unică a unei femei, ca o pledoarie disperată a jumătăţii de natură cu estrogen şi lacrimi. Poate că nu ar strica să auzim şi cealaltă variantă, pentru echilibru.

Cartea aceasta este poemul primei perioade a vieţii unei femei. Poate a tuturor femeilor, poate nu. Este începutul care poate explica eşecurile, fericirile, umbrele şi tresăririle. Este un drum care se ramifică în alte cărări şi care, inevitabil, dor şi se vindecă.