Aparent, Năluca, de Octavian Soviany (apărut în colecția Proză a editurii Cartea Românească) este un roman de dragoste, cu toate ingredientele inerente genului: descrierea romantică, eseul sentimental, erotismul suav.
Protagonistul cărţii (al cărui nume, O – literă şi cifră totodată –, capătă în roman o semnificaţie nebănuită), stăpînit de voluptatea exhibării flagelatoare a propriului eu, trăieşte, la sfîrşitul vieţii, o dragoste pătimaşă, venită parcă din nefiinţă. O se resemnează în faţa suspiciunii de iluzie, intrînd, prin abandonul dependenţei de realitate, în jocul destinului, şi acceptă eventualitatea unei percepţii himerice ca întruchipare a desăvîrşirii. De aici se naşte portretul unei femei, care cunoaşte, acceptă şi respectă regulile seducţiei perfecte, conştientă, la fel ca el, că această primejdioasă interferare nu se va opri în pragul iubirii necondiţionate, ci va continua pînă la finalul apoteotic al eroticului: moartea.
Populat de o întreagă galerie de alte personaje de un pitoresc fascinant, fiecare cu cîte o savuroasă istorie de viaţă, Năluca este în egală măsură romanul căutării şi găsirii esenţiale, al alienării pămînteşti a artistului şi al senzualismului morţii, ca singură strategie de refugiu într-un ideal al dragostei care doar acolo mai poate fi regăsit.
Iată un fragment în exclusivitate:
”Mă întorc la aceste însemnări după trei săptămâni de spital. Stările proaste care mă îngrijoraseră în ultima vreme nu se datorează doar stilului meu de viaţă dezordonat. După ce am fost supus unor investigaţii minuţioase, am acum certitudinea că sunt bolnav, foarte bolnav. Mi s‑a recomandat un regim strict şi mi s‑a prescris o grămadă de medicamente. Evident că nu voi urma indicaţiile medicilor. Ştiu că maladia de care sufăr e incurabilă, am avut grijă să mă informez şi ştiu, de asemenea, ce voi avea de făcut după ce voi termina această poveste romantică despre Ada. Acesteia nu i‑am spus nimic despre zilele de spital, ea nu trebuie să afle cu niciun preţ că sunt un om cu zilele numărate, aproape un muribund. Am minţit‑o că a trebuit să plec în mare grabă din Bucureşti din pricina unor chestiuni de familie. Probabil că nu m‑a crezut, în mesajele ei se simte din nou o oarecare răceală. Bănuiesc că mă suspectează de o relaţie cu altă femeie.
Am ajuns la spital după o seară halucinantă, pe care am trăit‑o în localul ţinut de domnul Pompiliu, atât de halucinantă, încât n‑am de loc certitudinea că întâmplările pe care le voi povesti s‑au petrecut cu adevărat. Nu mai trecusem de un timp pe acolo, locul începuse să‑mi inspire o teamă superstiţioasă şi totuşi, ori de câte ori ieşeam prin cartier, paşii mă purtau, ca în virtutea unui reflex, în direcţia restaurantului. Am rezistat în câteva rânduri tentaţiei de a‑i trece pragul, dar, într‑o seară, când eram uşor euforizat de alcool, ispita s‑a dovedit mai puternică decât mine. În local era puţină animaţie, iar la locul ei obişnuit trona domnişoara Adelaida. Atmosfera avea parcă ceva neobişnuit şi solemn. Muzica grecească fusese înlocuită cu muzică clasică, pe cele câteva mese ocupate ardeau lumânări, iar domnul Pompiliu purta un frac elegant şi un papion. Până şi Andreea îmbrăcase o rochie lungă de seară, crăpată până aproape de şold şi, când mi‑a adus paharul de votcă, am văzut că avea tatuat pe coapsă un fluture negru.
Eram decis să‑mi termin consumaţia şi să plec, când domnul Pompiliu s‑a apropiat de mine şi mi‑a şoptit că domnişoara Adelaida mă invită la masa ei. Am privit în direcţia bătrânei. Aceasta se uita ţintă la mine şi îşi strâmba buzele într‑un zâmbet dizgraţios. Mâna patronului m‑a apucat strâns de braţ, cu o forţă pe care nu i‑o puteai bănui, şi m‑a purtat aproape pe sus până la scaunul din faţa domnişoarei Adelaida, unde mă aştepta un pahar mare plin cu vin roşu. Dumnezeule ! Femeia asta trebuie să aibă cel puţin o sută de ani ! Văzută de aproape, faţa ei seamănă cu o bucată veche de pergament, care s‑ar putea preface în praf la cea mai mica atingere. De data aceasta nu mai poartă mănuşi. Mâinile ei sunt pământii şi uscate, de mumie. După un timp, bătrâna mi s‑a adresat, cu o voce joasă şi răguşită, care venea parcă din adâncul pământului :
— Te surprinde invitaţia mea ? N‑ar trebui, dacă pretinzi că eşti scriitor. Toţi cei care scriu s‑ar cuveni să se întâlnească cel puţin o dată în viaţă cu mine.
Eram paralizat de groază, incapabil să spun ceva, scăldat în sudori reci, ca un condamnat la moarte în pragul camerei de gazare. Am sorbit o înghiţitură din vinul roşu ca sângele, tare şi aromat, care mi‑a încălzit măruntaiele. Bătrâna continua să vorbească :
— Dumneata n‑ai de unde să ştii… Eu am fost profesoară de literatură… I‑am cunoscut pe Nichita… pe Mazilescu… l‑am cunoscut până şi pe Bacovia… Mateiu Caragiale nu scria niciun rând fără să mă consulte…
Reuşesc şi eu să articulez o propoziţie chinuită :
— Nu mă aşteptam să vă întâlnesc sub o asemenea înfăţişare.
Bătrâna rânjeşte dispreţuitor :
— M‑ai întâlnit şi sub alte înfăţişări, dar nu m‑ai recunoscut. Sau te‑ai prefăcut că nu mă recunoşti. Din laşitate. Pentru că trebuie să admiţi : nu eşti o persoană prea curajoasă. Şi nici nu‑ţi onorezi toate angajamentele…
Şi domnişoara Adelaida scotoceşte îndelung în poşeta ei demodată, de unde scoate o pagină de dictando îngălbenită, pe care îmi recunosc scrisul. În josul foii se mai desluşesc câteva litere roşii şi spălăcite. Dau să apuc hârtia, dar bătrâna mi‑o ia înainte, o înfundă înapoi în poşetă şi se răsteşte la mine :
— Nu, documentul ăsta îmi aparţine ! Sunt o colecţionară înrăită de autografe.
Apoi, pe un ton puţin mai prietenos :
— Dacă m‑ai fi consultat la timp, poate că sfaturile mele ţi‑ar fi fost de folos. Ţi‑am citit toate cărţile, în tinereţe nu scriai prost. Nu‑mi displac nici însemnările despre Ada. Dar acum socotelile sunt încheiate. Dumitale toate ţi s‑au întâmplat prea târziu. Şi ştii de ce ? Pentru că ţi‑a fost frică de mine. Până şi la această întâlnire a trebui să fii adus cu forţa. Nu te mai pot ajuta cu aproape nimic. Nici resursele mele nu mai sunt cele de altădată. Am sărăcit şi am îmbătrânit. Tot ce îţi mai pot oferi e un bilet de avion.
Scotoceşte din nou în poşetă şi scoate de acolo o bucată de hârtie pe care mi‑o întinde, strâmbându‑şi iar gura a zâmbet. E cel mai ciudat bilet de avion pe care l‑am văzut în viaţa mea. Are precizate doar locul de îmbarcare şi locul de destinaţie : oraşul în care stă Ada. Într‑un colţ e aplicată o stampilă triunghiulară peste care scrie cu roşu : „Valabil pe toate cursele”. Iar dedesubt – o semnătură indescifrabilă.
Întorceam nedumerit pe toate părţile biletul acela neobişnuit, când, dintr‑odată, în jurul meu s‑a făcut întuneric şi mi‑am pierdut cunoştinţa.”
Născut în 1954, la Braşov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri Ucenicia bătrînului alchimist. Scrie poezie, romane, piese de teatru şi lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri Dilecta (2006) şi Călcîiul lui Magellan (2014), precum şi romanele Arhivele de la Monte Negro (2011), Viaţa lui Kostas Venetis (2012) şi Moartea lui Siegfried (2015).