Se spune că nimeni pe tot pământul nu îţi e mai aproape decât o soră sau un frate. Aşa sunt şi eroinele cărţii semnate de Lisa See, Pearl şi May, care scriu şi trăiesc, de fapt, istoria unei naţiuni mari, dar destul de confuze, la întâlnirea cu Marea Americă, plină de visuri şi promisiuni.
Joyce Carol Oates a scris mai mult de 50 de romane şi a fost nominalizată de trei ori pentru Pulitzer aveam să aflu cu ajutorul prietenului google. Eu însă am făcut cunoştinţă cu ea abia odată cu romanul Mândra fecioară. Desigur, tot cu ajutorul prietenului virtual am citit câteva recenzii nefavorabile, romanul de mai sus ar fi pe rând: lipsit de originalitate (pentru că prea seamănă cu Lolita lui Nabokov), lipsit de implicare din partea scriitoarei, plin de expresii repetitive, cel mai prost roman al ei etc. Nu mi se pare.
Murakami s-a jucat iar cu memoria auditivă. De data aceasta este vorba de o bijuterie din repertoriul lui Nat King Cole. Dacă ai citit şi Pădurea norvegiană, vei fi tentat să compari cele două romane. Acelaşi personaj care îşi rememorează viaţa afectivă, derulând o coloană sonoră din timpul ce nu mai poate fi luat înapoi. Acelaşi vârtej emoţional obsesiv, unde erotismul se întâlneşte cu moartea. Acelaşi tribut adus voluptăţii rafinate, în compania unei cărţi şi a unui disc memorabil. Finalul este, însă, diferit.
Romanele cu vampiri şi cu îngeri căzuţi sunt so passé! După ce s-au scăldat în romanţe siropoase despre fete disperate să facă orice pentru a fi pe placul vreunui ins paranormal, care duce lupte seculare în paralel cu orele de la liceu, adolescenţii au decis că e cazul să treacă la un nivel superior. Aşa au câştigat teren distopiile – care au fost aici dintotdeauna, doar că nu erau prea appealing pentru tânăra generaţie, fiindcă nu aveau personaje cool, care să vorbească pe limba lor. Fiindcă de fapt ăsta e secretul oricărui gen care se adresează tinerilor cititori: limbajul comun cu al lor.
Dacă tot e vremea listelor, a bilanţurilor şi a planurilor măreţe pentru anul următor, vă voi spune ce am eu de gând să vânez în 2012.
O propagandă dură, fie şi pentru o cauză bună, generează automat un reflex satiric până şi în cele mai inocente spirite apărătoare ale naturii, echilubrului pământesc, anti-poluare etc. Figura gumilastică a lui Al Gore, campaniile sale rudimentare, m-au pus mai mult în cumpănă decât dezvăluirea emailurilor cu falsificarea datelor despre încălzirea globală. Climategate-ul trebuia să aibă şi urmări literare. Ian McEwan şi-a făcut deja încălzirea cu multe evenimente ultrarecente narativizate în timp record. Aşa că trebuia să ajungă cumva şi în zona savantului impostor şi a cinismului din jurul ideilor bune şi frumoase.
Nu, schizofrenia nu e prostie. Dar încearcă să le explici asta oamenilor aflaţi în afara minţii tale sucite, dinspre universul tău paralel, bolnav, uneori frumos, uneori urât. Nu o să reuşeşti. Mission: Impossible. Autorul Saşa Sokolov a făcut în Şcoală pentru proşti poate cel mai greu exerciţiu de imaginaţie din lume – să fii din nou copil şi să fii şi neobişnuit pe deasupra.
În fiecare dimineață Christine se trezește într-un pat necunoscut, langă un străin, într-o cameră nefamiliară. Prima reacție: nu știe dacă să fugă ori să cerceteze locul. De fiecare dată alege a doua variantă. Se duce la baie. Peretele cu oglinda este aproape plin cu imagini ale ei și ale soțului ei – necunoscutul dizgrațios din pat. Femeia din poze este foarte diferită de ea, pare altcineva. Nu înțelege de ce e căsătorită cu un tip atât de bătrân, de ce are o viață anostă, de ce alege haine șterse și se poartă ca o gospodină din anii 60. Coboară privirea și descoperă semnele timpului pe trup – e momentul șocant al confirmării identității susținute de fotografiile de pe perete. Dar cum se poate una ca asta?
Acum mai bine de un secol, pentru că a vrut să afle adevărul despre Moș Crăciun, o fetiță din New York, Virginia O'Hanlon, a trimis o scrisoare ziarului The New York Sun, în care spunea: „Am opt ani și unii dintre prietenii mei spun că Moș Crăciun nu există. Tata zice că tot ce se scrie în Sun este adevărat. Spuneți-mi, vă rog, Moș Crăciun există?. Redactorul-șef a considerat că epistola micuței merită un răspuns serios, așa că i-a încredințat această sarcină unui editorialist cu experiență, Francis Church, iar răspunsul lui a apărut chiar pe prima pagină a cotidianului, în ziua de 21 septembrie 1897.
Cartea lui David Grossman, Pînă la capătul pămîntului – unul dintre cele mai apreciate romane-manifest contemporane împotriva războiului – a mai fost recompensată și cu prestigiosul Medicis Etranger, fiind considerată „cea mai buna creație literară scrisă vreodată în limba ebraică. Ediția în limba română va apărea în cadrul colecției Biblioteca Polirom în februarie 2012.
Cel mai recent roman al lui Jeffrey Eugenides a fost desemnat Cartea Anului 2011 ]n Statele Unite, de către revista Publishers Weekly. „Intriga matrimonială sparge ambițios orice tipare, cerând inființarea unui nou premiu pentru a-i recunoaște lui Jeffrey Eugenides succesul - Publishers Weekley. Intriga matrimonială este primul roman al lui Jeffrey Eugenides după bestsellerul internațional Middlesex, fiind lansat în România la numai o lună de la apariția sa peste Ocean.
Nu vedeţi nimic dacă nu aveţi curaj să puneţi întrebări indiscrete despre tablourile venerate de critici. Daniel Arasse pune toate întrebările ţinute sub tăcere de privitorii ignoraţi de specialişti. Profesor la Sorbona, Arasse se lasă inspirat de privirile publicului pentru a vedea celebrele tablouri într-o altă lumină. Acest volum reuneşte calităţile unui album de artă şi stilul spontan al jurnalului de călătorie…o călătorie în lumea artei, cu idei nonconformiste asumate.