Despre actorul Jack Nicholson se poate spune orice, numai că este o frumusețe nu! Cu toate acestea, are un farmec aparte, cu care a cucerit multe femei (unele celebre ori topmodele), am aflat din biografia sa apărută la editura Victoria Books. Volumul intitual simplu Jack este scris de John Parker, care a pus cap la cap niște date și interviuri acordate de marele actor ziarelor și mai puțin televiziunilor (conform unui principiu al său pe care l-a respectat destul de mult).
Când a scris romanul Poate că da, poate că nu, Gabriele d’Annunzio a vrut să reia vechea temă a triunghiului amoros, înlocuind, mai întâi, pasiunea în culori exuberante cu drama sumbră şi tulburătoare. Deşi a declarat că numai pasiunea l-a putut îndemna să creeze asemenea personaje, scriitorul italian învăluie scenele mistuitoare în tăcerile nesfârşite ale melancolicilor. Relaţia dintre personaje nu este clară şi nu conduce spre confruntări tranşante şi violente. În schimb, alcătuieşte un labirint afectiv bizar şi tragic. Paolo, Isabella şi Vana sunt protagoniştii unor legături încâlcite. Aşa cum reflectă şi cuvântul poate din titlu, relaţiile dintre aceştia vor sta mereu sub semnul ezitării. O ezitare care ascunde frica de a lua decizii asumate.
Scrierea unui roman, asemenea iubirii, este o muncă de zi cu zi. Iubirea poate fi într-adevăr fructul unei munci îndelungate, de zi cu zi, aidoma unor creaţii monumentale, durabile, monstruoase în sensul că nu par făcute de mâna omului, ci de ceea ce ne-am învăţat să numim monştri sacri, precum
Filosofia contemporană nu are tocmai reputaţia de a constitui o lectură agreabilă. Când nu coboară în zona conceptelor greu de înţeles de neofiţi, ea problematizează crizele secolului şi inventariază căderile condiţiei umane. În restul timpului, pulverizează unitatea originară a omului, pe care îl sparge într-o mulţime de fiinţe unilaterale: omul economic, omul social, omul limbajului, omul politic, omul estetic ş.a.m.d.
Un interviu cu Kate Winslet, protagonista deja clasicului film Titanic, la lansarea versiunii 3D a peliculei:
La Gala Industriei de Carte din România, Bogdan-Alexandru Stănescu a povestit despre Matei Brunul, cel mai recent roman semnat de Lucian Dan Teodorovici. Era atât de entuziasmat de cartea aceasta, încât mi-a stârnit curiozitatea, așa că am citit-o și eu. E un roman cu o atmosferă extraordinară, eu am avut momente în care mi se părea că Matei stă pe un scaun și mă privește, ori îl zăresc printre trecătorii grăbiți, mergând încet, cu capul în pământ, șoptind doar el știe ce păpușii.
Nu ştiu dacă anotimpul în care l-am citit este de vină, dar asociez romanul Sexagenara şi tânărul cu melancolia dulce a primelor zile de toamnă, când fiecare destăinuire pare să fie prinsă la graniţa dintre vitalitatea plăcerilor din anii în care totul părea mai tânăr şi regretul că mai toate întâmplările memorabile au devenit prea repede amintiri.
Cine ar fi spus că fostul bucătar al hotelului Majestic din Paris, vânzătorul ambulant din Scoţia, cercetătorul din grupul cunoscutului George Gallup avea să ajungă un geniu al advertising-ului, după cum îl numise revista Fortune? Confesiunile unui om de publicitate, volum ale cărui drepturi de copyright le oferă cadou fiului său pentru ziua sa de naştere, şi care devine în scurt timp un bestseller tradus în 14 limbi, se transformă din confesiune în campanie publicitară a propriului Ogily, care oferă de la experienţe personale în afaceri, la sfaturi şi avertismente în campaniile de advertising până la un stil de viaţă al omului de publicitate.
De curând la Editura Humanitas, în seria Memorii-Jurnale, a apărut volumul Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat de Luli August Sturdza, cu ilustraţii din lucrările autoarei. Mozaicul memorialistic pe care pictoriţa, graficiana, artista decoratoare Luli August Sturdza (Bucureşti, 1922 - Los Angeles, 2000) l-a lăsat în urmă reprezintă o mărturie a unei vieţi aventuroase şi a unei personalităţi de o fermecătoare originalitate. Ediţia Humanitas e prefaţată de Adrian Silvan-Ionescu şi are o anexă cu două texte noi.
Despre cine nu-și cunoaște înaintașii cred că pe bună dreptate se zice că n-are cum să se cunoască nici pe sine însuși. În SF-ul nostru, riscul cel mare este să crezi fie că ești începător de serie și fericit producător prin surprindere al „oului de aur, fie că nu reprezinți chiar nimic, întrucât cei ce reprezintă „totul sunt autorii iviți în spațiul anglo-saxon. Asta, în cazul românilor care privesc doar dincolo de gard, chiar la foarte mare distanță de propria tradiție, prin urmare nu-i văd și nu-i pot lua în seamă, acesteia, reperele.
Dacă își închipuia cineva că vremurile pline de romantism în care arta cerea sacrificii la propriu s-au încheiat de mult, nu l-a citit, evident, pe Andrew Wilson. Cartea sa, Minciuna, este exemplul cel mai bun că Meșterul Manole și-a unit, la un moment dat, destinele cu Dr. Jekyll și Mr. Hyde dintr-odată, zămislind împreuna o poveste despre creația perversă, presărată cu păcat, cu interzis, cu crimă și cu foarte, foarte puțină remușcare, necesară pentru a sublinia, totuși, natura cât de cât umană a personajelor.
Scriitoarea Joyce Carol Oates are migala şi răbdarea unui clasic. A cumpănit îndelung la conturarea fiecărui portret, a ştiut cum să prelingă tensiunile prin descrieri concentrate şi a creat tabloul realist al societăţii americane răpuse de recesiune (anii ’30). Grădina plăcerilor lumeşti începe acolo unde se termină supliciile unei comunităţi nomade formate din culegătorii sezonieri. Tabloul scriitoarei îţi acaparează toate simţurile, forţându-te să priveşti un calvar fără să-ţi întorci privirea. Este calvarul trăit de cei fără scăpare, de muncitorii care îşi cărau familia de pe-o plantaţie pe alta, prea săraci pentru a se putea stabili într-un loc.