Câştigătoare a premiului Hawthorne în 1959, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, apărută în volumul de proze scurte în 2012 la Editura Polirom, dă titlul unui volum în care Alan Sillitoe oferă distincte nuanţe ale singurătăţii şi ale libertăţii personale. În cele din urmă, fiecare proză reia într-o măsură sau alta, prin tonalitate sau semnificaţie, fraza din Sâmbătă noapte şi duminică dimineaţă: „Sunt eu şi nimeni altcineva. Şi orice ar crede lumea că sunt sau spun este exact ceea ce nu sunt pentru că ei nu ştiu nimic despre mine“.
Părăsind şcoala la doar 14 ani şi începând munca fizică în diverse fabrici, cu ambiţii de a ajunge pilot de război, Alan Sillitoe îşi descoperă pasiunea literară într-un sanatoriu, diagnosticat cu tuberculoză, unde începe să citească de la proza britanică la scriitorii universali consacraţi. Reuşeşte să devină cunoscut ca scriitor prin volumul Singurătatea 
alergătorului de cursă lungă, văzut ca o sumă de faţete ale oraşului natal, Nottingham. Adaptarea cinematografică urmează rapid în 1962 printr-un scenariu scris de Sillitoe, în regia lui Tony Richardson.
Există o anume detaşare de întâmplările care le marchează existenţa şi pe care le reconstituie integral sau fragmentat personajele lui Alan Sillitoe. Privirea din afară nu devine sinonimă cu un soi de reflexie acută ci mai mult cu o conştientizare a spaţiului în care se situează şi a libertăţilor pe care şi le pot permite. În momentul în care spaţiul le este limitat de constrângeri, cum se întâmplă în Singurătatea alergătorului de cursă lungă, acţiunile lor se convertesc în forme de rebeliune. Cursa pe care o face în competiţia şcolilor de corecţie îi oferă acestuia două forme de libertate pe care şi le asumă: prima este cea de a fi în afara spaţiului şcolii, unde este închis pentru furt; cea de-a doua este situarea în afara sistemului prin pierderea voită a cursei. Spaţiul deschis, al drumului fără nicio destinaţie impusă, devine pentru adolescent singurul însemn al onestităţii şi realităţii care poate fi valabil în orice situaţie. De la sentimentul că este singurul om de pe pământ, gol pe dinăuntru ca în timpul „dinaintea naşterii” sau cel mai mare războinic de pe pământ, trecerea este rapidă în aceeaşi alergare în care binele şi răul nu mai reprezintă contrapuncte, înlocuite fiind de înţelesul prim al libertăţii. Pierzând cursa, adolescentul câştigă de fapt începutul cursei cu o societate care s-a dovedit inadecvată încă din spaţiul familiei.
Această inadecvare a omului în situaţiile uneori banale ale existenţei construieşte un univers apatic, deloc suprinzător pentru cititor. Unchiul Ernest spune povestea clasică a omului aflat pe marginea ratării şi care întrezăreşte o urmă de afecţiune faţă de ceilalţi, şi de revenire la realitatea cotidiană prin două fetiţe cărora le oferă zilnic bani de subzistenţă. Când lumea sa este constrânsă de regulile unei societăţi care îi condamnă legătura stranie cu aceste fete, retragerea în spaţiul privat, al decăderii de altfel, este uşor de intuit. Domnul Raynor, învăţătorul aduce o altă formă a rămânerii în afară de vreme ce personajul priveşte zilnic femeile aflate în spaţiul de peste stradă, fără a pune în act voinţa sa. În Fotografie cu barca de pescuit lipsa unei reacţii în faţa despărţirii de soţie, continuarea unei existenţe banale, apăsătoare doar din afară, nu şi pentru cel care se află înăuntrul ei, demonstrează încă o dată că lumea narativă a lui Alan Sillitoe e altfel citită decât trăită şi niciodată înţeleasă până la capăt.