Nu ştiu cum face, dar este a nu ştiu câta oară când Haruki Murakami ia un subiect ultrafolosit în literatură pentru a-l transforma într-o lectură la graniţa dintre cotidian şi halucinant. Noul titlu păstrează misterul din romanul În căutarea oii fantastice (Polirom) şi călătoria spre sine a studentului însingurat şi plin de obsesii muzicale, amintindu-ţi de Pădurea norvegiană. Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj (Polirom) este un road trip spiritual pe urmele adolescenţei pierdute, iar soundtrack-ul ales (dacă e Murakami e şi muzică pe fundal) face parte din repertoriul clasicului Liszt.
Tsukuru Tazaki ar trebui să fie mulţumit de viaţa lui. La treizeci şi ceva de ani are job-ul visat încă din copilărie, o iubită care-i oblojeşte rănile din trecut şi o viaţă lipsită de complicaţii. Dar ceva îi lipseşte. Apropierea umană simtiţă doar alături de prieteni…acei prieteni care l-au exclus din grup la finalul adolescenţei, fără vreo explicaţie. De atunci, în umbra unei vieţi liniştite şi echilibrate a rămas un mare gol, descoperit de Sara, ultima iubită a lui Tazaki. Ea simte frica lui manifestată-n mijlocul unei relaţii de cuplu, de parcă s-ar afla în pragul unui abandon iminent. Sara caută informaţii despre gaşca lui din liceu şi îl sfătuieşte să-şi caute prietenii vechi pentru a le înţelege mai bine hotărârea de-al exclude brusc din grupul lor.
Cine sunt aceşti prieteni? La începutul romanului, când Tsukuru dezvăluie cauza unor gânduri negre din studenţie, aflăm câteva detalii. Nu contează adevăratul nume al prietenilor, ei fiind asociaţi unor culori, devenite noua lor identitate în mintea protagonistului. Roşu era învingătorul grupului, cel pe care îl vedeai, la maturitate, pe coperta revistelor de business, Albastru era sportivul extravertit şi jovial, care ţinea gaşca unită, Dalba era fata cuminte, delicată şi înzestrată cu sensibilitate artistică (îi plăcea să cânte la pian), iar Neagra era sarcastica inteligentă, având un arsenal greu format din replici tăioase.
Care a fost culoarea lui Tsukuru? Nici una! El era transparent asemenea unei picături de apă, fără o identitate clară, fără ambiţii care-l să-l definească. Toţi ceilalţi era nişte portrete cu linii şi trăsături accentuate, pe când el se prelingea în mijlocul grupului fără a se impune printr-un talent şi un scop nemaiauzite. Rolul său era acela de oglindă care atrage energia celorlalţi, de parc-ar fi captat nişte raze de soare. De la prietenii lui îşi lua toată seva emoţională şi căldura sufletească de care avea nevoie, regăsind acea plăcere irepetabilă a fuziunii în mijlocul unui grup de apartenenţă, foarte important în adolescenţă. Ruptura a fost dureroasă, precedată de ignorarea lui şi de apeluri telefonice la care nimeni nu i-a mai răspuns. A urmat apoi replica seacă, dar fermă, prin care i s-a comunicat excluderea, cu menţiunea O să înţelegi dacă te gândeşti şi singur!
Murakami redă foarte bine urmările psihologice ale excluderii şi ale înstrăinării, prin emoţii transformate în imagini, sunete astupate şi culori devenite palide, de parcă s-ar fi pus o cortină de sticlă între personajul central şi lume. Deşi cortina este transparentă, lumea nu-l mai vede pe Tsukuru. Acesta simte cum se rătăceşte de propria identitate, dar abia după aproape douăzeci de ani decide să plece din Tokyo pentru a revedea oraşul natal şi, de acolo, merge mai departe, spre trecut. În final, ajunge pe malul unui lac scandinav unde s-a refugiat una dintre fetele din grup.
„Tsukuru a fost dominat de sentimentul straniu că alcătuirea corpului său a fost complet înlocuită. Culorile pe care se obişnuise să le vadă în jur se schimbaseră, de parcă cineva i-ar fi pus un filtru special în dreptul ochilor. Auzea sunete pe care nu le mai auzise până atunci şi încetase să audă zgomotele fireşti. Când voia să se mişte, trupul lui se mişca cu rigiditate. Parcă se modificase forţa gravitaţiei“.
Dincolo de motivele fiecărui prieten de-al exclude, Tsukuru găseşte o realitate stranie, la graniţa dintre viaţă şi moarte, dar este vorba despre o graniţă interioară, aproape imperceptibilă din exterior. Cu fiecare pagină ţi se confirmă impresia că asişti la un film plin de mister şi te astepti ca, din mijlocul unui peisaj liniştit si melancolic, să răsară un detaliu terifiant aruncat de un regizor ce vrea să modifice brusc întregul deznodământ. Fiecare descoperire făcută de Tazaki mai cască un hău straniu, un crater în realitatea plată. Nu cumva această călătorie a fost de fapt încă un pretext folosit de Murakami pentru a-şi expune reflecţiile despre fragilitatea unui om ajuns în adâncurile întunericului din interior şi despre labirintul întortocheat al memoriei puse faţă-n faţă cu traumele şi durerile afective?
„Inimile oamenilor nu se leagă doar prin armonie. Se leagă şi mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile şi fragilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există linişte fără ţipete de durere, eliberare fără sânge vărsat, acceptare fără pierderi acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii“.
Noul roman scris de Murakami este plin de răspunsuri amânate care sporesc interesul pentru lectură. Este genul de carte pe care vrei să o citeşti închizându-te într-o cameră unde să nu te deranjeze nimeni. Dacă nu găseşti acest loc ferit de zgomotele intruşilor, nu-i nimic! Chiar dacă te afli în autobuzul unde oamenii se ceartă din cauza unui geam deschis/închis, vei fi transportat într-o altă lume prin deschiderea cărţii, deoarece autorul japonez are talentul de-a pune o barieră între cititorul dornic de intimitate şi mulţimea din jur.