La 22 de ani, pe 14 aprilie 1957, Françoise Sagan, aflată pe culmile celebrității după succesul fulminant cu Bonjour Tristesse, a suferit un grav accident pe când se afla la volanul mașinii sale Aston Martin. Plecase din Milly, o stațiune din nordul Franței în mare viteză, pentru că era dependentă de adrenalină. „Oricât de nebunește și de fără speranță ai fi îndrăgostit, la 180 km/h îți trece. Sângele nu mai clocotește în jurul inimii, năvălește spre extremitățile trupului, către vârfurile degetelor, către pleoape, care devin păzitorii vieții tale“. A urmat o perioadă de comă, pentru că își fracturase craniul, bazinul și toracele. După ieșirea din comă trece printr-un calvar din cauza durerilor puternice, așa că primește, timp de 90 de zile, un înlocuitor al morfinei, numit 875 (palfium); acest tratament i-a invadat trupul și mintea, pasul următor fiind internarea într-o clinică de dezintoxicare. Așa a apărut Toxic, un text dureros, frust și implacabil, excelent ilustrat de Bernard Buffet.
Sagan își contemplă neputința și fricile câtă vreme stă aproape sechestrată în clinica de dezontoxicare. Ceilalți locatari sunt pomeniți în treacăt, mai mult pentru a sublinia că oricât de rău s-ar simți, tot e mai întreagă la minte decât ei. Relațiile care afară, în lumea reală, i se păreau sigure și solide, de aici se văd fragile și ușor de rupt. Nu-și mai vede semenii drept parteneri de petreceri sau jocuri de noroc, ci începe să le remarce sensibilitățile, umanitatea, gesturile. Perioada de luciditate dintre dozele de tratament este folosită pentru introspecție și contemplare.
Mintea neliniștită o îndeamnă la eforturi aproape supraumane: citește mai multe cărți deodată, gândește ba o intrigă de roman, ba o nuvelă, dar temerile o doboară aproape după fiecare încercare. „Jumătate de fiolă. Sunt pe calea cea bună. Nu mă simt prea rău. Acum citesc o carte idioată despre Beaudelaire, trei romane polițiste, Chateaubriand, Apollinaire. În general, când mă apuc de o carte o termin, dar aici nu reușesc deloc să mă concentrez (…) Ar trebui să scriu nuvela în loc să pălăvrăgesc cu mine însămi.“
Își trece în revistă pasiunile și își dă seama că în ciuda accidentului foarte grav, abia așteaptă să se întoarcă la volan: „Dar oare când voi mai avea tăria să mă urc la volanul unui Aston? Să trec cu ceva viteză prin Porte Maillot…Străzile, piețele sunt tot atâtea regrete. Capota neagră care se avânta, zgomotul încrezător, prietenos, Jaguaruri cam lungi, Astonuri cam greoaie, mor după voi, deși aproape că am murit din cauza voastră.“
Viața ei s-a derulat între două extreme gustate în exces, sexul și viteza, întrerupte doar de sesiunile de scris. Sagan și-a afirmat deschis lipsa de prejudecăți, bisexualitatea și apetitul exagerat pentru jocuri de noroc. Se spune că după ce a făcut ravagii la mesele de joc din Deauville și-a cumpărat un castel….pe care l-a pierdut curând, tot jocurile de noroc. Și-a trăit intens toate amorurile, deși fiecare dintre ele avea un termen de valabilitate de cel mult trei ani. Într-un interviu din 1980 spunea: „Cred că dragostea e o boală, o intoxicație. Câteodată am fost intoxicată pentru trei-patru ani, niciodată mai mult. Cred că oamenii pot fi fericiți mai mult decât cred eu, dar nu pot fi fericiți pentru totdeauna “. Pentru ea scrisul era o pasiune la fel de puternică, o chestiune de ritm, comparând adesea căutarea unor personaje de roman cu o compoziție de jazz.
Pentru mai multe informații despre scriitura sa, citiți interviul din Paris Review.