Cum am văzut la un moment dat, SF-ul românesc s-a putut naște chiar în vecinătatea utopiei, și încă a unei utopii politice, inspirate din socialismul utopic francez. În povestirea Spiritele anului 3000, pe care Demetriu G. Ionnescu o publica la 1875, lumea viitorului ne apare organizată într-un stat mondial care garantează libertatea popoarelor și le asigură bunăstarea prin lucrări ce presupun fertilizarea deșerturilor, nimicirea pădurilor seculare și cultivarea acelorași plante pretutindeni pe glob. Nu doar clima și geografia constituie obiectul acestei „benefice” uniformizări, ci și omul, pe care tânărul autor de atunci (mai avea până să ajungă la performanțele politice datorate lui Take Ionescu, nume sub care îl cunoaște mai bine istoria) îl vedea, prin Bucureștiul insalubru și incult al timpului său, suferind de tare morale ce trebuiau neapărat îndreptate. Cum anume? Răspunsul vine simplu și pe negândite: „supunând pre toți la aceleași condițiuni de dezvoltare, dându-le aceeași instrucție, aceeași religie, aceleași drepturi și datorie, făcându-i să cugete într-un fel“.
Ar fi o performanță, bineînțeles, să-i faci să cugete în același fel chiar și numai pe bucureșteni, însă anticipația respectivă vorbește deja de întreaga planetă, ceea ce e deja o exagerare și mai greu de crezut. Cât privește religia „unică“ a viitorului, nu ni se spune dacă ea va fi vreuna dintre cele actuale, impusă – autoritar ori cu darul convingerii – întregii populații de pe planetă, sau una de tip cu totul nou, răsărită la orizontul lumii unificate politic și moral pe care și-o dorea autorul în postură de anticipator. Că e vorba mai mult de o dorință decât de o autentică încredere în drumul nostru spre Utopia se vede și din felul ironic în care ne este figurat portretul de mâine al capitalei, cu străzile ei podite (mă rog, modelul reprezentat de Podul Mogoșoaiei), strălucind de curățenie, cu baloane din care să poți admira de sus orașul și gondole pe Dâmbovița, vâslite de gondolieri care cântă turistului fermecat „arii“ de muzică populară.
Rădăcina utopică va odrăsli în multe alte scrieri de anticipație românești, uneori vizitând și formele basmului, cum se întâmplă la I.C. Vissarion, ba chiar și la alții, mai apropiați de noi, dintre care îi pomenesc pe Vladimir Colin, Mihnea Moisescu și Georgina Viorica Rogoz. Ce-i drept, pe parcursul evoluției sale, SF-ul nostru a avut și răgazul de a vira înspre distopie, însă răbufnirile sale utopice sunt prea evidente pentru a nu le consemna ca atare. A existat chiar și o etapă – cea pe care am numit-o Momentul dogmatic, în jurul anului 1955 – când SF-ul românesc, relansat după stagnarea impusă de războiul mondial, începea să experimenteze un alt soi de utopie, marcată de ideologia comunismului marxist-leninist. Era, și aceasta, avidă de uniformizare, atât în formele exterioare ale lumii, cât și în ce privește gândirea, morala și comportamentul individual. Dacă prezentul se manifesta încă haotic și criticabil, anticipatorii din epocă se străduiau să materializeze în scrisul lor imaginea comunismului victorios, la care cititorul să caște gura uimit, râvnind revărsarea aceea de miracole tehnico-utilitariste și regretând faptul că mai trebuia să aștepte, că nu are parte de ele și generația lui.
Astfel, Bucureștiul din romanul Drum printre aștri de I.M. Ștefan și Radu Nor e plin de trotuare rulante montate de-a lungul bulevardelor, de vehicule circulând pe cabluri aeriene sau zburând prin văzduh, în vreme ce locuințele urmașilor noștri profită de mobilierul multifuncțional și de aparatura telecomandată din povestirea Casa minunilor, a acelorași doi autori. Un alt roman, Sahariana, de I.M. Ștefan și Max Solomon, preface deșertul african într-o imensă oază sinonimă cu Grădina Paradisului, dar nu printr-o abstractă decizie auctorială, ca în utopiile mai vechi, ci prin conștiință de clasă și elan internaționalist. Cât privește omul viitorului, cel „făcut să cugete într-un fel“ (vorba lui Demetriu G. Ionnescu), anticipatorii noștri de la mijlocul secolului XX descopereau subit o sursă de conflict moral, cam singura de altfel, în neputința câte unui inadaptat de a se încadra perfect în marșul general al societății. Nedumeriților și neputincioșilor utopia nu le refuză accesul la uniformizare; ei sunt însă aceia care, văzându-se nedemni de idealurile timpurilor viitoare, suferă profund, bântuiți de regrete și de gândul sumbru al sinuciderii. Este ceea ce întâlnim și în cazul unui personaj din romanul O iubire din anul 41.042 de Sergiu Fărcășan, unde „umanismul“ generalizat și strict convențional al utopiei comuniste poate merge până la abstracțiunea cinică de a nu-ți permite sub nici o formă să-ți curmi viața, indiferent de disperarea la care te-ar aduce poziția de ins „inferior“, incapabil să atingă condiția fericită a „omului nou“.
De o inspirație dovedit ideologico-dogmatică, un asemenea mod de transcriere a principiilor utopiei în scrierile de anticipație n-a fost caracteristic doar autorilor români, ci a făcut carieră în întreg „lagărul” socialist. Ivan A. Efremov îl servește chiar cu talent în Nebuloasa din Andromeda (1957), unde a reușit performanța de a descrie o lume viitoare ce ridică la înălțimi sublime valorile comunismului teoretizat de sovietici. Ajutat și de propaganda oficială a Moscovei, a reușit și să-și răspândească modelul cam peste tot (până și exegeza occidentală a genului a trebuit să-l ia respectuos în seamă), ceea ce a produs în întreaga arie a „naucinofantasticii” elogii nereținute și imitații. Cine își închipuie, bunăoară, că Lem este doar autorul de anvergură și de performantă invenție anticipativă din Solaris și din Ciberiada, ar trebui să răsfoiască și niște cărți mai vechi de-ale lui, romanele Astronauții și Norul lui Magellan. S-ar vedea astfel, nu fără surprindere, cât de aproape era, inițial, SF-ul acestui veritabil maestru al genului de „comandamentele“ utopiei comuniste, ulterior erodate prin ironie și chiar abandonate pentru cu totul altceva.
Imagine: Wikipedia