Căutarea vizibilului, receptivitatea pasivă, aşteptarea ca disponibilitate, vocaţia bilocaţiei, ieşirea din exterioritate se regăsesc în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, drept forme ale interogaţiei, ale comunicării şi ale poveştii ca singura modalitate de a rezolva criza limbajului.
Volumul lui Andrei Pleşu poate fi citit din varii perspective datorită multiplelor teme ale umanităţii pe care le actualizează prin interpretarea textului biblic, şi care, în acelaşi timp, pot fi desprinse de contextul religios, şi citite ca diferite contexte de comunicare interumană. De asemenea, volumul este şi o reală lecţie de hermeneutică onestă, 
aplicată pe cuvântul scris, printr-o interpretare care vizează înăuntrul sensului şi nu exterioritatea probabilităţii.
Construit geometric pe baza celor două coordonate, interioritate şi exterioritate, textul lui Andrei Pleşu readuce povestea ca formă de comunicare nu pe înţelesul tuturor, ci drept formă de înţelegere simplă şi corectă a mesajului. Povestea este însoţită de disponibilitatea omului de a se afla, din nou, în afara sau înăuntrul întrebării prin variile posibilităţi de a adresa întrebarea sau de a se afla în postura receptorului. Diferenţa între răspunsul ştiinţific, care anulează întrebarea prin rezolvarea lineară şi poveste se află în permanentizarea interogaţiei în variile posibilităţi de răspuns care rămân deschise.
Volumul lui Andrei Pleşu reactualizează cele mai cunoscute parabole, de la Parabola semănătorului la cea a Fiului risipitor, sau pune în discuţie probleme ale receptivităţii în comunicare prin parabolele Făclia sub obroc sau Cetatea de pe munte. Textul său nu oferă interpretări geometrice, definitive, ci se situează la rândul său înăuntrul unei interogaii deschise, iar ca stil înăuntrul unei poveşti. De ce vorbeşte Iisus în parabole, cine se află în exterioritatea cuvântului său, cum se poate ieşi din exterioritatea şi care este limita „străinătăţii” sunt întrebări pe care le repune Andrei Pleşu plecând de la textul biblic. Învelirea vizibilului ca formă de comunicare directă, adaptarea la exterior ca formă de înstrăinare de sine, ieşirea din exterioritate ca formă de singularitate, înţelegerea receptivă, care fructifică sunt tot atâtea probleme de comunicare pe care orice lector, indiferent de poziţionarea faţă de textul sfânt, le întâmpină astăzi.
Criza limbajului dublată de înţelegerea eronată şi de raportarea incorectă la interogaţii situează receptorul într-un spaţiu al interiorităţii sau al exteriorităţii. Poate cea mai bună lecţie pe care o dă textul lui Andrei Pleşu, în ciuda faptului că interpretarea parabolelor este exclusă oricărui spirit didactic, distant, este cea la care a fost supus el însuşi în procesul documentării şi scrierii acestei cărţi: „Am înţeles, de pildă, cum se poate rata interpretarea parabolelor, cum arată inapetenţa doctă pentru sensul lor, pe scurt, cum poate exegeza, uneori spectaculoasă „tehnic”, să obtureze drumul către text. De asemenea, cum poate „moralina” (de care vorbea Nietzsche) să reducă anvergura spirituală, temeritatea „scandaloasă” a unor pasaje scripturare la platitudinea didactică şi eticism fad”.
Parabolele lui Iisul. Adevărul ca poveste nu este o carte uşoară, chiar dacă interpretarea parabolelor este ea însăşi o poveste repovestită, ci e un volum care te ţine în interogaţie la fiecare pagină, care îţi readuce întrebări referitoare la capacitatea fiecăruia dintre noi de a fi disponil în comunicare, în răspuns şi, mai ales, de a ne găsi locul înăuntrul sau în afara întrebării.