Suntem atât de obișnuiți cu anumite clișee, încât ne e dificil să acceptăm că nu sunt valabile oricând. Pentru mulți dintre noi, Japonia medievală înseamnă samurai, înseamnă devotament orb față de senior, înseamnă războinici de-o îndemânare uluitoare – adică tot ce am văzut pe vremuri în filmele cu Toshiro Mifune.
Şi am fi surprinși să aflăm că bushido – codul care stabilea modul de gândire și de comportare al războinicilor japonezi – a apărut prin secolul XIII, cam în aceeași perioadă în care a apărut și casta războinicilor.
Am fi uimiți să descoperim că prin secolul X nu exista o castă de războinici și că Japonia recurgea, atunci când era în pericol, la mobilizarea generală. Adică invers decât se va proceda cu trei, patru secole mai târziu, când țăranii nu aveau 
voie să dețină arme, iar războinicii se antrenau din copilărie, devenind maeștri ai mânuirii săbiilor. Mobilizarea generală însemna strângerea unei armate compuse în cea mai mare parte din infanteriști, pentru că puțini își permiteau cai, echipament scump și pregătire îndelungată (precum cea necesară tirului cu arcul din goana calului).
Ce știm despre secolul al zecelea japonez? Că împăratul deținea puterea aparentă, că exista o curte numeroasă și sofisticată – așa cum rezultă din romanul Genji sau din Însemnările de căpătâi ale doamnei Sei Shunagon. O curte plină de indivizi instruiți, care schimbau între ei poezii pline de jocuri de cuvinte subtile, o curte plină de iubiri, de intrigi… adică o lume a unei civilizații înaintate.
Karl Friday încearcă să ne prezinte lumea aceea prin intermediul unui personaj despre care japonezii discută și azi, fără a ști prea bine dacă să-l admire sau să-l condamne. Cartea sa, intitulată Primul samurai. Viața și legenda războinicului rebel Taira Masakado încearcă să explice de ce a apărut o categorie de războinici de meserie și care a fost inițial rolul acesteia.
Deși informația e bine sistematizată, iar cartea poate fi citită fără a fi nevoie de cunoștințe de specialitate, vă voi scoate în evidență anumite lucruri, pe care Friday nu insistă. Împăratul – care de multe ori nu conducea efectiv – era încurajat să aibă o grămadă de soți, concubine și amante. Toți copiii săi erau recunoscuți și aveau statutul de prinț imperial. Acest statut (care asigura anumite venituri și acces la anumite funcții) se transmitea și urmașilor, până la a treia generație. Prinții erau numiți deseori la conducerea unor provincii (de multe ori doar pentru a justifica acordarea de venituri). Neavând cunoștințe de administrare, solicitau ajutorul conducătorilor locali. În multe împrejurări, prinții respectivi se înrudeau cu aristocrația locală, se stabileau în provincie și întemeiau noi familii aristocratice – descendente din împărat. Dacă veți cerceta un pic, veți descoperi că toate famiile importante din Japonia feudală, mai ales cele din care au descins viitorii shoguni, se trăgeau dintr-un împărat.
Putem spune că prin secolul al zecelea începe să apară o nobilime care se consideră îndreptățită să conducă provinciile, la început pentru că se pricepea s-o facă, apoi ca un drept ereditar, pentru că strânsese în jurul său oameni pricepuți în administrație și războinici cu care să impună ordinea.
Taira Masakado face parte din această nobilime. Viața sa este obișnuită, până la un anumit moment. Apoi, mai mult din întâmplare, intră în conflict cu alți nobili și dezlănțuie un soi de război privat – încercând, în același timp, să nu supere prea tare curtea. Nu vă voi povesti aventurile războinicului rebel – Friday o face foarte bine – însă doresc să mai subliniez un aspect interesant. În ciuda culturii și sofisticăreniei curții, lumea japoneză a secolului al zecelea este una cruntă. În timpul luptelor, necombatanții din familiile celor implicați nu se bucurau de nici un drept. Proprietățile erau incendiate, femeile erau violate și maltatatate, uneori erau ucise împreună cu copiii lor…La un moment dat, Masakado atacă un dușman. Află că soțiile a doi dintre inamici au fost capturate și violate. Nu găsește nimic mai bun decât să le trimită un poem. Iar ele îi răspund, tot în versuri…O lume ciudată…
În ciuda faptului că traducătoarea face câteva gafe (care nu afectează plăcerea cititului), cartea lui Karl Friday reprezintă o lectură obligatorie pentru cei care vor să înțeleagă evoluția istorică a societății japoneze. Și este captivantă ca un roman de aventuri.