Vasile Ernu, autorul best sellerului Născut în URSS, deja tradus în cîteva limbi de mare circulaţie, şi a cărţii de ficţiune-eseu Ultimii eretici ai imperiului, a adunat interviuri cu intelectuali ruşi contemporani şi le-a publicat în volum: Intelighenţia rusă azi. Cum găsiţi aici tot soiul de personaje interesante, n-am făcut altceva decît să selecteze cîteva „faze:
Gabriel Andreescu a scris cîteva studii în care prinde nuanţe importante în tot ce a însemnat în România deconspirarea securităţii. Presa, politicienii, CNSAS şi-au bătut joc în fel şi chip folosindu-se de moştenirea Securităţii – arhivele au devenit o mină de aur pentru şantajişti, senzaţionalişti şi alţi „işti.
Un Don DeLillo pentru aceia dintre voi care nu prea au timp de citit. Roman scurt, cîteva idei mişto, o întîmplare bruscă şi cîteva fraze măiastre de trecut în carneţelul cu cuvinte şi expresii. Punctul Omega începe cu o scenă care schimbă rapid rama lecturii. Personajul principal, un regizor de documentare, e obsedat de lucrarea 24 hours Psycho, a artistului Douglas Gordon. Celebrul film al lui Hitchcock e arătat fără sonor la o viteză care dilată timpul standard pe întinderea unei zile.
Nici o tîmpenie comercial-mediatică nu merită să treacă fără să o transformăm în prilej de lecturi bune. Apocalipsa e din ce în ce mai prezentă în ficţiunea noastră de toate zilele, inclusiv aia ultra-de-consum. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot vine sfîrşitul lumii, parcă cheltui mai cu spor. Aşadar:
Dialectica luminilor de Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno e o carte monument, tradusă la noi foarte-foarte tîrziu (efortul lui Andrei Corbea merită de aceea subliniat). Un eveniment care trebuie marcat cumva. Glumiţa cu apocalipsa din titlu nu prea e o glumă. Dialectica luminilor, dată pentru tipar în 1944 de cei doi filozofi care refăceau pe tărîm american grupul Şcolii de la Frankfurt (aveau să se întoarcă în Germania după război), atacă societatea modernă chiar în temelia sa „luministă.
Doi scriitori contemporani foarte tari în Bucureşti, pe 5 decembrie, la Muzeul Ţăranului, la FILB. Am tot scris despre cărţile lor de-a lungul anilor. Cu Jonathan Coe am făcut fixaţii, pe Will Self îl admir pentru forţa nouă cu care a injectat distopiile şi pentru prezenţa lui de scriitor-mediatic-analist-pop-filozof care de multe ori aduce mai multă lumină în dezbateri decît tot soiul de pretinşi specialişti.
Palahniuk vine cu o noutate: Snuff. Un romănuţ cu cea mai simplă idee din lume: o starletă porno trecută de vremea de glorie vrea să stabilească un nou record de orgie sexuală cu 600 de bărbaţi – adică să depăşească recordul Annabelei Chong (nu un personaj, ci o figură reală). Nu o să stric surprizele, o să vorbesc mai ales de tehnicile folosite de scriitor.
Dramă, chinezul Mo Yan a luat Nobelul anul ăsta şi nu prea e cunoscut – romanul tradus în 2008, Sorgul roşu, n-a lăsat mare amprentă asupra publicului român (anul acesta au mai apărut două titluri: Schimbarea şi Obosit de viaţă, obosit de moarte.
Manualul dictatorului, de Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith, e o culegere de exemple şi pilde despre cît de mult contează votul, jocul politic, lupta grupurilor de interese. Iar acum, în plină campanie electorală, e o lectură care merge. Nu atît teoretic, cît prin exemple concrete de acte politice. Şi nu e vorba doar despre dictatori, ci e şi despre mecanisme de putere care par democratice dar care, privite de aproape, pun mari probleme de reprezentare (Vestul inclus).
Ha-Joon Chang este un economist de origine coreeană, prof de economie la Cambridge, cu o specializare extrem de fierbinte (drepturile de autor) şi cu o viziune economică din ce în ce mai populară după criza din 2007 (economia heterodoxă, un curent critic la adresa neoliberalismului omniprezent). Omul scrie un eseu istorico-economic de popularizare cît se poate de onestă şi de vioaie a unor întrebări dure adresate maimarilor care fac astăzi politică şi, implicit, politică economică.
Cormac McCarthy, Marea trecere (parte din Trilogia Frontierei). Scriitor care trebuie citit cum prindeţi o traducere nouă prin librării. Apropo de traducere, sună bine (îi aparţine Claudiei Asanachescu); în engleză trebuie să fii centură neagră ca să te descurci într-o mare de cuvinte necunoscute. Titlul tradus din The Crossing în Marea trecere e o decizie cam poetică şi pentru cum e romanul şi pentru ce înseamnă McCarthy – sînge rece în scris şi sînge cald curgînd printre rînduri, fără preambuluri şi dramatizări. Cînd apare în roman poezia sau personajul filozofard avem de-a face cu premoniţii, oracole vorbitoare, înţelepţi ai pustiei, dar nici unul n-ar servi o metaforă blagiană cu moartea ca o mare trecere. Dimpotrivă.
Inchizitorul lui Mark Allen Smith. Ştiţi cum sînt filmele alea cu buget măricel, dar cu pretenţii minime de la noi şi de la dispoziţia noastră pentru artă cinematografică. Le simţi ca foarte cinstite. Uite, mă, ăsta mi-a dat un film uşurel dar n-a încercat să mă păcălească nici că e vreun mare subtil, nici n-a făcut rabat de la calitatea efectelor speciale. Ar fi o crimă să nu ecranizeze rapid cartea.