Toxic este o carte atât de subțire încât poate fi citită în maximum o oră sau chiar mai puțin. Și nu m-aș fi gândit să scriu ceva despre ea, dacă nu s-ar fi întâmplat recent moartea lui Whitney Houston. Am găsit unele apropieri între Françoise Sagan și Whitney Houston. Poate nu sunt foarte relevante, dar oricum există. Erau lovite amândouă de o neliniște permanentă, erau agitate, trăiau tumultuos, părea că pentru ele singurătatea este imposibil de trăit.
Cartea este un jurnal scris de Françoise Sagan după accidentul ei cumplit, când avea doar douăzeci și doi de ani, în urma căruia, după ieșirea din comă, suferind dureri insuportabile, i s-a administrat un înlocuitor de morfină timp de trei luni și a fost apoi tratată pentru dependența de acea substanță. Oricum, Françoise Sagan încearcă să facă față acestei spitalizări, dar 
dezintoxicarea i-a tulburat mintea și trăirile suficient pentru a înțelege de ce ea a continuat apoi să trăiască la limită, să-și continue viața de rebelă, pasional, nebunește, gata oricând să moară. Filosofia ei de viață este concentrată în fraze precum acestea: „Am dreptul să mă distrug dacă nu lezez pe altcineva“ și „Whisky-ul, jocurile de noroc și mașinile Ferrari sunt mai bune decât o viață de femeie casnică“.
De ce a ales nebunia, pericolul, jocul cu moartea mediat de risc? Putem înțelege din acest jurnal care ne-o înfățișează ca un animal în cușcă, pentru că ea dorea nebunia, viteza de a conduce o mașină de lux, dorea sex, droguri și să scrie. Doar atât. Poate că și condiția ei financiară a făcut-o cinică, dar și sinceră când spunea că „banii nu cumpără fericirea, dar mai bine plâng într-un Jaguar decât într-un autobuz“. Toată viața ei era pasiune și normalitatea ei părea emoția foarte intensă, pe care oamenii obișnuiți n-o trăiesc, n-o pot avea sau se feresc să cadă în această capcană. O asemenea viață, cuminte, este o viață cu „reflexe meschine“, pe care Françoise Sagan le disprețuiește din adâncul ființei ei.
Viața ei a fost haotică, a fost viața unei aventuriere a emoției. Nu putem ști și nici jurnalul nu ne dezvăluie dacă viața ei a fost așa pentru că structura ei psihologică cerea cu nesaț riscul sau dacă riscul și tentația pericolului erau consecințe ale drogurilor. Chiar când vorbește despre iubire, ea afirmă că nu se poate iubi „decât nebunește, acesta este singurul mod de a iubi“. A trăi ca toți ceilalți era un furt din timpul vieții, din ispita psiunilor în care se lăsa cu atât de mare dorință și cu atât de multă pasiune.
Îi plăcea ca inima să-i bată tare, tare de tot, nu pur și simplu tare. Asta o simte și când stă la sanatoriu după accidentul suferit. Jurnalul scris după ce a fost drogată trei luni este o etapă în viața ei în care realizează că dorește cu pasiune să revină la viața de rebelă, viața cuiva care dorește să-și amplifice emoțiile până la autodistrugere.
Această carte ne pune pe gânduri, pentru că în artă, muzică, cei mari au fost nebuni, au fost neliniștiți până la disperare. Fără să vrei te compari cu ei, doar ca stil de viață, și simți că au ceva, ceva ce nu se poate numi, un fel de a mirosi viața, pe care noi, oamenii obișnuiți, nu-l avem. Să fie reflexele noastre altele? Să fie reflexele noastre meschine? Dar ale lor? Cum sunt?
Ar trebui să adaug ca această carte-jurnal a fost prima dată publicată în Franța în 1964, fiind ilustrată cu desene ale unui mare pictor expresionist, Bernard Buffet, și el o persoană ciudată. Ca și Sagan, el era bisexual, s-a iubit și cu bărbați (unul dintre ei a fost Yves Saint Laurent) și cu femei și s-a sinucis la vârsta de 71 de ani. Iubea pasional pictura și desenul, tot atât de mult pe cât Françoise Sagan a iubit scrisul. O a doua ediție a acestui jurnal a fost publicată abia după 35 de ani, în anul 1999.
Jurnalul lui Françoise Sagan a fost scris în 1957 și totuși este atât de actual în privința trăirilor descrise. Nu vorbim acum atâta despre etnobotanice și droguri?
Imagine din arhiva Life