Bestiar, prima carte de proză a lui Julio Cortazar (1914-1984), a apărut în 1951, la cinci ani distanță de momentul arestării sale (în 1946) pentru proteste împotriva regimului Peron. După acest eveniment s-a mutat la Paris, unde a trăit tot restul vieții. În povestirea Bestiar, ultima dintre cele opt din cartea cu același nume, aflăm ce se petrece în timpul vacanței unei fetițe, Isabel, petrecută în casa familiei Funes. Casa cu pricina ne este prezentată încă de la început ca fiind tristă și păzită de un tigru fioros. Din spusele mamei Isabelei, atmosfera mohorâtă și umedă a casei Funes este oricum mult mai dăunătoare decât tigrul. Fetița ajunge la familia Funes și, jucându-se cu Nino, copilul familiei, devine fascinată de furnicile pe care băiețelul le ține captive într-un acvariu. Isabel se atașează foarte tare de mama acestuia, Rema cea cu mâinile catifelate și moi ca melcii pe care-i studiază la un moment dat fetița. Atmosfera apăsătoare din casă – descrisă de fetiță în scrisorile către mama ei – se datorează în principal cumnatului Remei, Nene, veșnicul nemulțumit care o neliniștește cu atitudinea și cu avansurile lui. Tigrul este o amenințare secundară, toți știu că acesta locuiește în casă, alături de ei, acceptă această situație și sunt obișnuiți atât cu existența animalului cât și să se anunțe reciproc de locul exact în care se află acesta, pentru a evita o întîlnire cu el. „Mai întotdeauna, vătaful era cel care anunța mișcările tigrului“ sau „A trecut multă vreme până când un peon i-a anunțat că tigrul era în grădina cu trifoi; atunci Rema i-a luat pe copii de mână și au intrat cu toții să mănânce“. În final, deranjată de neplăcerile pe care Nene i le provoacă Remei, Isabel îl pedepsește pe acesta și primește în schimb recunoștința și mângâierile femeii.
Într-unul dintre interviurile Evelynei Picon Garfield, publicate în 1985, Cortazar îi povestește acesteia că Bestiar a apărut în urma amintirii unui episod din copilărie când, din cauza febrei care pusese stăpânire pe el, și-a imaginat că în casa în care locuia exista un tigru care era într-un fel controlat de locuitorii casei. Tot din copilărie vine și fascinația plină de groază din Bestiar vis-a-vis de furnici. La 7 ani Cortazar avusese un motan, pe nume Pituco, care a murit otrăvit după ce mâncase din greșeală otrava pregătită furnicilor. Cortazar și-a îngropat atunci motanul în grădină, însă pentru că aceasta a fost prima lui întâlnire cu experința morții, furnicile i-au rămas întipărite în subconștient ca ceva rău, prevestitor de moarte. Un interviu foarte interesant cu Julio Cortazar găsiți și aici.
Toate povestirile au un element neliniştitor, fantastic. În povestirea Scrisoare către o domnișoară din Paris, un bărbat suferă de o boală misterioasă: vomită iepurași albi și pufoși îi povestește resemnat gazdei sale victoria micilor vietăţi asupra vieții sale. În Cefalee apare o fermă de animale ciudate – mancuspii (mamifere cu blană inventate de Cortazar) care chiar dacă sunt imaginare sunt atât de bine descrise încât le poți vizualiza: versatile și pline de capricii, deștepte și pline de răutate, cu o blană care trebuie tunsă din când în când, atrase de lumină și neiubitoare de apă, mai ales atunci când trebuie să fie spălate. În Circe o întâlnim pe delicata și frumoasa Delia, cea care ascunde un secret îngrozitor și care face bomboane de casă din mentă, marțipan și piciorușe de …gândac. Porțile paradisului și Cea de departe sunt două povestiri în care Cortazar descrie apariții fantomatice ale unei cerșetoare din Budapesta numai piele și os, chinuită de zăpada care-i inundă pantofii rupți și ale Celinei, o fostă dansatoare de cabaret, ucisă de tuberculoză.
Pentru a înțelege mai bine povestirile lui Cortazar este important de știut că era complet împotriva modelului de ascensiune a lui Peron. Încurajarea celor din provincie, în mare parte oameni săraci sau imigranți să se stabilească în Buenos Aires a fost una dintre măsurile de reformă socială forțată. Într-un astfel de context, intelectualii chiar dacă nu erau chiar amenințați de noul val de populism erau cu siguranță marginalizați și nevoiți să se retragă din posturile pe care le ocupau în universități sau alte astfel de locuri de muncă. De altfel, în Porțile paradisului Cortazar își exprimă disprețul față de nou formata societate a Buenos Aires-ului prin intermediul avocatului Marcello care îi numește „monştri” pe imigranții stabiliți în cartierele mărginașe ale orașului: Se și oxigenează, negresele își înalță știuleți țepeni pe pământul compact al feței, ba chiar adoptă gesturi studiate de blondă, rochii verzi, sunt convinse că s-au transformat și le disprețuiesc cu condescendență pe cele care își apără culoarea.
Totuși, în 1959, la 8 ani de la publicarea Bestiar, odată cu Revoluția din Cuba, Cortazar devine, alături de Varga Llosa și Fuentes, un vajnic susținător al regimului lui Fidel Castro. Referindu-se la primele lui lucrări, cele atât de înverșunate împotriva regimului din Argentina, el le motivează autocritic spunând că până la Revoluția din Cuba a fost de fapt un scriitor închis în turnul său de fildeș, a cărui literatură a fost preocupată mai mult de estetic decât de orice altceva. În anii ʼ60 a continuat să fie unul dintre marii susținători ai regimului lui Fidel Castro până în momentul în care, pe la sfârșitul anilor ʼ60, regimul acestuia l-a arestat și închis pentru activități contrarevoluționare pe marele poet Heberto Padilla. Cortazar (ălături de alți 50 de scriitori) a semnat o scrisoare adresată lui Castro, în care cereau explicații, iar scrisoarea, care avea un ton agresiv, a provocat o reacție violentă din partea Cubei. Accesul lui și al celorlalţi semnatari în Cuba a fost interzis. În timp, Cortazar a ajuns să fie atacat atât de intelectualii de dreapta, care îl acuzau pentru că-și abandonase rădăcinile burgheze, cât și de cei de stânga, care îi reproșau că e prea elitist și îi cereau să scrie mai popular. Atacurile din partea stângii l-au deranjat însă pe Cortazar cel mai mult, el spunând mereu că nimeni nu are dreptul de a impune unui autor felul în care acesta trebuie să scrie.
În toată literatura sa, Cortazar folosește referințe muzicale pentru a da mai multă culoare personajelor și faptelor acestora, așa că dacă aveți vreun calculator prin apropiere vă recomand să citiți Cea de departe ascultând-o pe Elsa Piaggio de Tarelli (aici).