Cel de-al doilea volum al (auto)biografiei lui Coetzee, Scene de viață provincială II sau Tinerețe, cuprinde perioada de studenție și primii ani de angajat ai scriitorului. Ajuns la Universitatea din Cape Town ca să studieze matematica acesta își asumă sărăcia cu stoicism încercând în primul rând să-și demonstreze lui și apoi și celor din jurul său că fiecare om este până la urmă o insulă; nu ai nevoie de părinți (sau de altcineva) ca să te descurci. Mănâncă frugal, se îmbracă modest și deși conștient că burgerii 
(fermierii independenți) cu mașini râd de sandalele lui ieftine care îl trădează și se degradează atunci când plouă, se îmbărbătează cu gândul că într-o zi le va da peste nas devenind celebru. Din punctul lui de vedere, orice artist, chiar și Picasso, trebuie să sufere pentru a putea crea.
La un moment dat realizează că lipsurile (singure) nu pot să fie generatoare de artă, pentru a realiza ceva cu adevărat semnificativ, artistul mai are nevoie și de pasiune și dragoste. Și pornește în căutarea unei amante frumoase și sofisticate care să-i devină muză. Ghinionul face ca prima lui iubită, Jacqueline, o asistentă medicală cu grave probleme comportamentale, dependentă de terapie, să nu-i înțeleagă nevoia de intimitate în procesul de creație. Se mută cu el și relația care debutase cu o noapte plină de energie, râsete și sex se stinge încetul cu încetul între serile în care ea, deprimată și tristă, îi reproșează imaturitatea și regretele lui că nu va putea să o transforme în obiectul artei sale. Pentru că cine știe dacă el este la fel de capabil cum e Picasso care le transformă pe iubitele sale în făpturi nemuritoare? Sau ca Tolstoi, care a reușit să transforme umerii goi ai Helenei în obiectul dorinței tuturor bărbaților peste ani? Iar pentru că propria lui incapabilitate de a se adapta unei relații stabile îl inhibă, studentul ambițios își proiectează neputința în imposibilitatea lui Jacqueline de a-l înțelege, ea fiind complet lipsită de veleități artistice. „Nefiind ea însăși o artistă, n-a putut aprecia nevoia artistului pentru singurătate lăuntrică?“ – se întreabă el.
Întrebarea însă aduce cu sine un verdict și nu o supoziție, pentru că deși este nesigur în tot ceea ce privește greșelile sale, tânărul Coetzee este foarte sigur atunci când vine vorba despre greșelile celor din jur. Inclusiv ale celor care au devenit cunoscuți datorită talentului lor. Keats este ca o lubeniță, moale și dulce, Shakespeare folosește prea multe metafore, Tacitus e plicticos, Hugo un flecar, iar artiștii ruși nici nu merită menționați. Urăște vinul și pe oamenii care îl beau și nu suportă relațiile sexuale întâmplătoare – nu are milă față de femeile care i se par urâte. Iar femeile, în general, i se par, prin natura lor – ucigătoare de artă. Prin urmare se decide: „trebuie să respingi femeile chiar dacă le iubești“.
Speriat de perspectiva înrolării într-un război în care nu crede tânărul John fuge în Londra, iar acolo își începe cariera la IBM, unde descoperă că nu-i nevoie să fii politicos, ci doar eficient. Eficiența asta însă îl sufocă și redevine nefericit. Se îndrăgostește de Monica Vitti pe care și-o imaginează în rolul de iubită perfectă (chiar dacă inexplicabil alarmată de bomba cu hidrogen în filmul Eclipsa) și de angoasele din filmele lui Antonioni și Ingmar Bergman, pe care însă nu le înțelege complet.
Încet, încet, golul, lipsa a ceva ce l-ar face întreg, pe care le simțise în Africa de Sud, revin în viața lui Coetzee și la Londra. Până la urmă însă, chiar această căutare pare să-l facă să funcționeze. Departe de a fi însă o carte deprimantă, Tinerețe este plină de autoironie față de luptele interioare ale lui Coetzee din acea perioadă dar și de remarci ironice, producătoare de zâmbete largi la adresa celor din jurul său. John cel nemulțumit chiar ne transformă pe toți în niște insule.