Dacă își închipuia cineva că vremurile pline de romantism în care arta cerea sacrificii la propriu s-au încheiat de mult, nu l-a citit, evident, pe Andrew Wilson. Cartea sa, Minciuna, este exemplul cel mai bun că Meșterul Manole și-a unit, la un moment dat, destinele cu Dr. Jekyll și Mr. Hyde dintr-odată, zămislind împreuna o poveste despre creația perversă, presărată cu păcat, cu interzis, cu crimă și cu foarte, foarte puțină remușcare, necesară pentru a sublinia, totuși, natura cât de cât umană a personajelor.
Adam Woods este un tânăr ambițios. Ambițios și nu prea. Are dorința de a scrie o carte, se autodescrie drept cinstit – ceea ce, o să vedeți, chiar este – și are o parte întunecată – ca oricare dintre noi, aș spune, dar veți vedea ca aș greși. Adam se mută din Anglia la Veneția – viața nu e prea rea cu Adam, veți spune, și veți avea dreptate. 
Se mută în palatul unui scriitor excentric, care, la vremea lui, a dat literaturii un one-hit wonder și apoi a dat bir cu fugiții. S-a ascuns de lume. Când decide că volumul pe care îl va scrie el va fi chiar biografia bătrânului Gordon Crace, proaspătul asistent al vechiului autor intră de fapt într-un desiș de fapte din trecut care îl trag și mai mult pe calea lui întunecată.
Povestea este incitantă, demnă de un thriller scris după toate regulile, ba chiar ieșit puțin din reguli. Dând la o parte straturile dese ale istoriei dubioase a lui Crace, Woods descoperă că seamănă până la identitate cu un fost iubit de-al angajatorului său. Obsesia de a pune viața ciudatului bătrân într-o carte se transformă, treptat, într-o obsesie ce nu are limite și nici nu poate fi stăpânită sau oprită în vreun fel. Adam cade în mrejele lui Crace, crezând tot timpul că are la degetul cel mic manevrele prin care va putea dezvălui secretele bătrânului care trăiește departe de ochii curioăi ai publicului. Dar nu! După cum poate bănuiți, diavolii sunt rareori tineri. Ei sunt bătrâni și locuiesc singuri într-un palazzo, la Veneția.
De-a lungul întregului volum asistăm la un joc subtil, în care Woods trăiește cu iluzia nestăvilită că deține și zarurile, și tabla de joc, când, de fapt, nu este decât un biet pion, din categoria celor mai fraieri. Cineva își face mendrele cu el, sub toate aspectele, iar poveștile din trecut pe care le scoate la suprafață cu mândrie maximă de detectiv se dovedesc a fi cele care îl vor duce spre pierzanie, în cel mai rău mod cu putință, adică pervetirea sufletului.
Totul se petrece sub semnul unei gravuri, Alegoria faimei. Și sub semnul teoriei care transpare din gravura respectivă. Aceea că faima este atrasă mai degrabă de viciu decât de virtute. Că dacă ai chef să fii celebru, mai ales la modul rapid, du-te repede și fă ceva profund rău și blestemat, fără să te gândești la consecințe. Singura consecință care va conta este că lumea va vorbi despre tine, iar actul tău artistic, înmuiat în sange și botezat în sacrificiu, va fi cu mult mai lăudat. Oare câti scriitori or fi urmat calea aceasta?