Nicole Krauss este pe lista scurtă a autorilor mei favoriți. Mă regăsesc în multe dintre pasajele cărților sale, iar frazele ei au pentru mine o sonoritate, culoare și aromă. Un amic de-al meu mi-ar spune că am o sensibilitate pentru scriitorii evrei sau de origine evreiască și da, mi se pare că ei au un nu-știu-ce care îi face povestitori excelenți. Cred că veți fi de acord cu mine după ce veți citi acest interviu:
Dacă ție nu-ți pasă de război, războiului îi pasă de tine. (Lev Troțki) Violoncelistul stă la fereastra apartamentului său de la etajul doi și privește o coadă la pâine din orașul Sarajevo. Coada e formată din oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, unii sunt vecini de-ai săi, alții chiar prieteni. Violoncelistul cântă Adagio-ul în Sol Minor al lui Albinoni încercând să readucă puțină speranță într-un oraș căzut pradă mortierelor și gloanțelor.
E unul dintre cele mai bune titluri de carte românească din ultima vreme: Internaţionala mea. Sintagma acoperă perfect ce se ştie şi cum se prezintă Ion Ianoşi, profesor de filozofie cunoscut, asumat de stînga, mereu dornic de argumentaţie atunci cînd aude anticomunişti isterici înjurînd fără rost la răposatul Marx. Memoriile lui Ianoşi, de peste 800 de pagini, pot speria dar eu spun că avem mai multe categorii de cititori care ar putea fi interesaţi:
Cu ceva timp în urmă vă povesteam despre plăcerea cu care l-am descoperit pe Jeffery Deaver și vă recomandam primul roman din seria Lincoln Rhyme, Colecționarul de oase. Am citit de curând al doilea roman din respectiva serie, Dansând cu moartea, care mi-a întărit părerea bună pe care mi-o făcusem despre autor.
Începînd cu 18 septembrie, noua carte a lui Salman Rushdie, Joseph Anton. Memorii, se va găsi în librăriile din întreaga lume. Ediţia în limba română va apărea în colecţia Biblioteca Polirom – traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun.
Psihologii distorsionate, familii dezbinate, case părăsite în care doar obiectele fotografiate mai păstrează urmele eşecului social, culpe din adolescenţă şi iubiri ilegale adună destinele risipite din romanul lui Paul Auster, Sunset Park. Toate personajele se regăsesc într-un fel sau altul în imaginea din final a cărţii, cea a soldatului întors de pe front fără mâini incapabil de a duce o existenţă firească în lipsa unui ajutor.
Urâţii este prima carte a unei trilogii care face parte din literatura distopică. Dar la fel de bine ar putea fi un articol mai vast dintr-un ziar al vremurilor noastre. Pentru că tratează un subiect actual şi cât se poate de real. Frumuseţea perfectă versus urâţenia normalităţii. Societatea s-a defectat în urmă cu câteva zeci de ani, când a hotărât că numai femeile slabe, cu chip de înger drogat şi picioare străvezii sunt cele frumoase, singurele care merită atenţie, reginele lumii lor şi ale lumilor altora. Numai frumoşii au şanse la ce este mai bun, aparenţele contează într-o majoritate covârşitoare, dinlăuntrul nu mai contează, frumos sau urât, numai partea din afară, îngrijită, educată, cultivată cu grijă. Este primul impact pe care îl ai cu o persoană, ar fi bine să fie agreabil, nu e aşa? Urâtul trebuie înlăturat, ascuns, corectat.
„S-ar putea s-o țin așa la nesfârșit. Să nu știi că ceva e al tău, decât după ce te-ai descotorosit de el - Holly Golightly. Despre acest roman micuț, Mic dejun la Tiffany, s-a scris mult, s-a făcut și un film celebru cu Audrey Hepburn. Norman Mailer (de două ori laureat cu premiul Pulitzer) considera că Truman Capote a fost „cel mai perfect scriitor al generației sale, referindu-se la stilul prozei acestui roman. Chiar Truman Capote, mărturisind că a avut două cariere ca scriitor, susținea că Mic dejun la Tiffany a fost un moment de cotitură, romanul fiind începutul celei de a doua cariere. Și credea acest lucru pentru că scriindu-l, s-a apropiat cel mai mult de ceea ce el vroia să facă și unde vroia să ajungă.
Când a fost premiată cu Pulitzer, în 2000, pentru Interpret de maladii, scriitoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri era o necunoscută pentru lumea literară. Premiul i-a determinat pe mulți să îi citească proza și așa au descoperit o autoare fenomenală, care nu se teme să scrie despre sentimente, senzații, nu emite maxime prețioase despre viață, nuvelele sale nu sunt amuzante, forțat inteligente sau pretențioase, pot fi citite de oricine a trecut decent prin școală. Dar! Toată scriitura asta simplă ți se insinuează în minte, îți intră în oase, îți provoacă furnicături și te trezești lăcrimând sau zâmbind în timp ce citești. Nu e minunat să poți dirija o simfonie de senzații și emoții cu doar o înșiruire de cuvinte?
Prima remarcă pe care o fac înainte de a scrie orice altceva despre această carte: acesta este cel mai ironic titlu pe care l-a avut vreodată vreun volum citit de mine, ba aş îndrăzni să spun că şi dintre cele necitite.
E o întrebare bună pusă de un prieten. Mulţi posibili cititori ar putea fi descrişi cam aşa: de la BAC n-au mai deschis o carte de literatură. Au citit strict texte de specialitate care i-au ajutat sau texte de distracţie. Nu s-au mai atins de literatură. Ştiri, analize, textuleţe supid amuzante. Zona ficţională a fost saturată cu filme. Deci pauză mare de literatură. Ce le-aş recomanda celor care vor totuşi să reintre în ritm cu cititul.
Destina nu este altceva decât o fantezie scrisă convingător. Ceea ce e mare lucru în cărţile literaturii zilelor noastre, care se întrec în amănunte impresionante şi exotice, dar care nu conţin echilibrul şi şarmul credibilităţii.