Un roman iniţiatic şi totodată un tur de forţă printr-o importantă perioadă din istoria lumii, Curgerea neînduplecată a timpului este o poveste despre pasiune, moştenire morală şi curaj, care se întinde pe parcursul unui secol.
Numele lui Adam LeBor este binecunoscut cititorilor unor publicații prestigioase (The Times, The Economist, Monocle, Financial Times ș.a.) dar și amatorilor de cărți bune. A scris despre războaiele din fosta Iugoslavie, a cercetat în amănunt prăbușirea comunismului și a acordat o atenție necruțătoare modului în care bancherii au închis ochii - cu tot profitul de rigoare! - asupra genocidului orchestrat de Hitler.
Noi patru, Mincinoşii, am existat dintotdeauna. Vom exista întotdeauna. Indiferent ce se va întâmpla când vom merge la facultate, când vom îmbătrâni, când ne vom construi vieţile (…) Este insula noastră. Aici, într-un fel, vom fi întotdeauna tineri. Seamănă cu pactul făcut de nişte adolescenţi la finalul liceului, în ultima vacanţă de vară
Dacă nu ştiai mare lucru despre literatura din Islanda, romanul Vulpea albastră te poate face să asociezi cărţile scrise în această ţară friguroasă cu lumile de legendă, unde realitatea dură ia o turnură magică pentru a elibera umanitatea de sub pojghiţa brutalităţii, încât rămâi cu impresia că ai găsit varianta nordică a lui Marquez.
Nu mă pricep la finanțe, probabil că asta este cea mai mare fisură în construcția mea. Pentru mine, banii sunt o noțiune abstractă, efemeră (vai, cât de efemeră!), cu care nu am reușit să dezvolt vreun atașament, astfel încât să ajung să mă laud că economisesc, ori că mă pricep măcar la mici investiții.
Romanul Neînţelegerea a readus în prezent iubirile pulverizate în senzaţii descrise cu minuţiozitatea obsesivă şi lirismul ce dominau timpul amanţilor ce (încă) aveau răbdare. Irene Nemirovsky descrie acea Europă imaginată de cititorii îndrăgostiţi de perioada interbelică, dar, mai ales, de Parisul anilor ’20. În Parisul acelor vremuri, amorurile începeau discret şi căpătau mirosul narcotic şi opulent al parfumurilor alese de soţiile burgheze când îşi permiteau escapade într-un cabaret din Montmartre, prefăcându-se că pot capta lecţia senzualităţii făţişe, cu aere burleşti, şi nepăsarea frivolă în faţa consecinţelor.
Dacă un regizor ar inventa un scenariu apocaliptic în care omenirea îşi pierde apetitul pentru citit, vânzarile scad alarmant, cele mai frumoase librării şi biblioteci din lume devin ruine transformate în abatoare, iar un personaj inocent va trebui să găsească acea carte-minune într-un timp record, pentru a le reda pământenilor pofta de a citi, atunci acea carte ar trebui să fie O singurătate prea zgomotoasă.
Femei singure (Polirom) poate fi considerat un hit al verii 2014, din categoria traducerilor mult-aşteptate de cei pasionaţi de literatura dezvoltată în paralel cu filmele neorealiste. Considerată una dintre cele mai bune cărţi scrise de Cesare Pavese, vine să umple un gol în domeniul traducerilor de după ’89, dedicate generaţiei postbelice, din care fac parte scriitorii ce au revoluţionat literatura italiană, printre care Italo Calvino, Dino Buzzati şi Alberto Moravia.
Dacă adolescentul lui Salinger din romanul De veghe în lanul de secară (Polirom) trăia în Japonia postbelică, ar fi fost aruncat într-o familie unde nu se mai serbau zilele de naştere, mai mult, erau uitate de tot, cu nişte părinţi absenţi şi fraţi însinguraţi, ar fi devenit probabil adolescentul extremist din 17 (Polirom), una dintre cărţile de referinţă scrise de Kenzaburo Oe, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1994.
Un scriitor în devenire, căruia i se respinge manuscrisul într-un mod brutal, devine unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei ploi fără sfârşit, transformate într-un potop. În paralel cu apocalipsa acvatică, în casa lui se scurg ultimele acte ale unei drame familiale. Tatăl pune în scenă comemorarea soţiei umilite, care a murit exact în ziua în care fiul cu aspiraţii artistice a venit însoţit de iubita lui.
Primele rânduri ale volumului de proze scrise de Mircea Diaconu mi-au amintit de inocenţa puştiului din povestirile semi-autobiografice ale lui Danilo Kis (Suferinţe timpurii).
Recunosc! Aveam o prejudecată legată de prinţesele care se apucă de scris, imaginându-mi că sunt nişte fandosite cu pretenţii de literate, dar care nu depăşesc acea preţiozitate de salon. Papagalul verde, cartea Marthei Bibescu (Polirom, 2014), m-a scuturat de nu m-am văzut, obligându-mă să-i recunosc valorea.