Deja în Occident există de multă vreme o adevărată frenezie de consum în privința cărților practice, iată că și la noi a ajuns să fie la modă să citești literatură motivațională și de dezvoltare personală. E drept că nu avem prea multe alegeri de calitate și de aceea când apar titluri care merită într-adevăr atenție, ele se pierd în noianul de volume despre secretele succesului, cum să ajungi în top peste noapte, cum să slăbești în somn....și multe altele.
O carte cu un titlu incitant, Bărbații de pe canapeaua mea, de Brandy Engler si David Rensin, vine să confirme - dacă mai era nevoie -, că sexul slab nu e cel care cântărește mai puțin la naștere, nici cel care poartă rochie. Sexul slab e cel care se lasă protejat cel mai mult, cel care se lasă dorit, așteptat, nu pentru că ar fi extraordinar, ci pentru că e atât de fragil încât uneori se teme și de propria umbră.
Sper că sunt mulți cei ca mine cărora le plac biografiile, inclusiv cele gastronomice. Chiar dacă Ernest Hemingway nu a fost autorul meu preferat, abordarea pasiunilor sale într-o carte cu numele Rețetele lui Hemingway m-a făcut curioasă. Cartea a pornit de la întrebarea: oare ce mănâncă un scritor de succes? Personal, nu această curiozitate m-a împins spre carte, ci cea legată de faptul că un autor și-a găsit timp pentru această formă de cultură (culinară).
John Fante e un scriitor pe nedrept uitat sau pe nedrept lăsat pe rafturile librăriilor. A fost nevoie de o ecranizare dulceago-romanțioaso-stângace a romanului său Întreabă praful pentru ca lumea să-și amintească de el. A fost nevoie de un efort concertat al literaților americani pentru a-l scoate din nou la lumină. În tot acest timp, literatura de mâna a doua, scrisă de creiere care ar putea livra lejer scenarii de filme ieftine, a prosperat.
Roberto Bolaño nu e un autor cu care cititorii români să fie foarte familiarizați – nici măcar cei americani nu l-au descoperit cu totul până acum. E o stea care strălucește mai tare postum, căci adevărata sa consacrare literară i-a venit după moarte, în 2003.
Floarea pasiunii este o carte mică, subţire, fragilă. Este opera delicată şi parfumată a unei femei, cu un suflet eleno-italian, care a trăit acum un secol şi mai bine şi care a transpus pe hârtia vremii umbrele altor femei, intrându-le în gânduri şi în inimă.
Șantajul este cel mai recent roman al lui Grisham tradus în România și e un pic diferit de celelalte cărți ale sale. Nu e despre o victimă a sistemului judiciar american, sau nu chiar...Nu e despre vreun fugar, care are un trecut de care se rușinează și o conștiință proaspăt trezită...nu chiar în forma asta. E despre un fost avocat închis de federali pentru că a fost amabil cu un client șnapan și acum trage ponoasele excesului de bune maniere într-un lagăr pentru condamnați mai puțin periculoși. Malcolm Bannister e negru, inteligent peste medie și al naibii de hotărât să învingă sistemul cu propriile lui arme.
După ce-am citit O femeie şi piesele de teatru grupate în volumul Rubens şi femeile neeuclidiene, m-am aşteptat să găsesc în Privirea contesei Hahn-Hahn o scriitură plină de originalitate, jocuri de cuvinte, viziuni parodice asupra istoriei sau trimiteri culturale ghiduşe.
...să citesc Paturi de împrumut, primul volum din noul imprint Narator, de la Publica, fix cu două zile înainte de a pleca în concediu? Nu știu. Cert e că am comis-o și de cum am ajuns la hotel am început să văd monștri zâmbitori peste tot. Și mă port frumos, zâmbesc mai mult, căci nu se știe niciodată.
Să citești John Le Carré poate fi o terapie antistres mai bună decât orice tratament naturisto-spiritual, pentru că te energizează cu totul, oferindu-ți o intrigă credibilă și captivantă. Pentru că John Le Carré nu scrie pentru mulțimi imense de cititori, de multe ori am avut impresia că scrie doar pentru sine – și câteodată că scrie chiar despre sine.
Aveam paisprezece ani când am auzit prima oară povestea scriitoarei George Sand. M-a fascinat amestecul dintre sensibilitatea feminină şi dorința ei de-a ieşi din gineceul unde o trimiteau mereu prejudecăţile unei societăţi. Am descoperit-o pe George Sand într-o perioadă a vieţii mele în care începeam să fiu interesată de reformele femeilor emancipate, de acele diferenţe dintre scriitura masculină şi cea feminină şi de legile nescrise prin care se tot spunea ce are şi ce nu are voie să facă o femeie de-a lungul existenţei dacă „vrea să rămână o doamnă în ochii celorlalţi.
„Spune-mi ce mânânci și îți voi spune cine ești, spunea Brillat-Savarin, iar această maximă a devenit un motto al unei cărți în care 20 de intelectuali deapănă amintiri despre mâncare și lansează provocări culinare cu iz de istorie. Mi-a făcut o reală plăcere să citesc Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete și mi-a adus chiar și inspirație în bucătărie.