Poate pentru că sunt adepta împărţirii lumii în două şi pentru că „ţin mai degrabă cu Harry Potter decât cu Stăpânul inelelor, poveştile cu hobbiţi curajoşi şi aventurile lor palpitante mi s-au părut întotdeauna puţin demodate. Puţin greoaie şi puţin repetate la nesfârşit.
Fima vorbeşte în numele tuturor inocenţilor uitaţi, fără glorie, al trândavilor plini de idealuri, luaţi în râs din cauza unei lipse acute de pragmatism, dar şi pentru memoria unei ţări având un trecut mitic şi tulburător. Amos Oz construieşte două poveşti: a lui Fima, un angajat mărunt al unei clinici, resemnat în faţa eşecului în a-şi urma vocaţia, în ciuda unui talent poetic lăudat, si povestea Israelului. De fapt, istoria modernă a Israelului devine umbra personajului central, un pacifist idealist, care visează la încheierea tensiunilor dintre confraţi şi palestinieni.
Asocierea perioadei comuniste cu şedinţe curioase de spiritism, cu o piesă de teatru care se amână constant şi cu înregistrări ascultate după moartea aşa-zisului inculpat reface istoria sub forma poveştilor şi a distorisionărilor jurnalistice.
Iris Chase Griffen, o femeie în vârstă, singură și izolată de restul lumii, subiect al curiozității locuitorilor orășelului canadian în care locuiește, își povestește viața nepoatei sale pe care nu crede să o mai vadă înainte de a muri. Povestea ei nu este una comodă, așa cum nici viața ei n-a fost, contrar impresiei generale a celor care o bârfesc și o judecă. Desigur, deciziile ei au fost în mare parte greșite, așa cum recunoaște și ea. Vremurile erau însă altele iar ea însăși a fost o tânără crescută într-o altfel de lume, una în care adevărurile nu erau niciodată spuse cu voce tare iar secretele de familie trebuiau păstrate cu prețul vieții. Și, din păcate, tocmai pentru ca secretele să fie apărate, sora ei mai mică, Laura, cea pentru care Iris și-a asumat o căsătorie nefericită, a plătit acest preț suprem. Totul în van.
Multe, foarte multe se întâmplă odată cu trecerea timpului. Uneori, multe se întâmplă din cauza trecerii lui și a istoriei pe care trebuie s-o suporte. Acesta este și cazul desfășurării de situații din cartea Tristețea samuraiului de Victor de Arbol, volum care se vrea legătura peste timp între niște povești care au avut loc la zeci de ani distanță. Toate se întrepătrund cu mister și tensiune într-un thriller psihologic despre spionaj, trădare, senzualitate și foloasele ei, despre secretele și uraganele care se petrec într-o familie. În orice familie, dar mai cu seamă în aceasta, care își rezolvă problemele prin luptă pentru putere și minciuni.
Republica de cuvinte a scriitorului Matei Vişniec e cucerită şi în ultima sa carte Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, prin jongleriile cu sensurile cuvintelor, prin punerea lor la încercare în contexte diverse şi printr-o reactualizare a expresiilor uzuale din limbă.
Deborah Harkness este o binecunoscută cercetătoare în domeniul istoriei ştiinţei, ca şi una dintre puţinele femei-oenolog din Statele Unite. Lucrările ei despre ştiinţa medievală, despre alchimie, Cabala sau revoluţia ştiinţifică a epocii elisabetane sunt cercetări pozitive, de un netăgăduit nivel informativ, nelăsând să se vadă vreo înclinaţie către ficţiune. Cartea pierdută a vrăjitoarelor, apărută în limba engleză în anul 2011, a reprezentat, aşadar, un debut şi o mare surpriză. Autoarea a explicat într-un interviu că a fost stimulată să o scrie de mulţimea de romane cu vampiri şi vrăjitoare pe care le-a văzut pe rafturile unei librării de aeroport: acesta a fost momentul în care a conştientizat că toate cunoştinţele ei de istorie a ştiinţei pre-moderne ar putea fi utilizate (şi) în scrierea unei cărţi de ficţiune.
Camera, de Emma Donoghue te impresionează încă de la prima răsfoire și de la opiniile de pe copertă. Nu are cum să nu te fascineze o poveste cu o tânără răpită, sechestrată și ținută într-o cameră timp de 7 ani, iar ultimii cinci dintre aceștia împreună cu băiatul ei, căruia i-a dat naștere în captivitate.
Aş fi putut trage un chef azi-noapte. Este pentru prima dată când, în sfârşit, după îndelungi încercări de sincronizare, fac click şi rezonez şi mă impresionează cu adevărat rândurile scrise de un autor din Ţara Soarelui Răsare. Poate pentru că este vorba despre o autoare. Hiromi Kawakami universalizează sufletul de femeie, păstrând emoţia orientală în echilibru. Deodată lumea lor – vorbesc despre niponi de parcă vorbesc despre extratereştri – mi se pare mai accesibilă, mai golită de simbolurile care nu-mi aparţin şi mai plină de atingeri, ei bine, umane.
În 1968 – eram student şi cântăream mai puţin de jumătate din cât cântăresc acum – am găsit o carte proaspăt publicată în colecţia Aventura – aia cu un „a pe copertă, fără nici o ilustraţie. În aceeaşi colecţie apăruseră cu puţin timp înainte două traduceri ce mi se păruseră foarte interesante (în comparaţie cu cărţile publicate în mod obișnuit): Nevada, un western de Zane Gray, şi Arcaşul verde de Edgar Wallace. Aşa că am cumpărat imediat Astă seară, Marlowe. Nu auzisem până atunci de Raymond Chandler şi nu mă aşteptam la ceea ce aveam să găsesc între copertele de-un bleu ciel.
În dialogul deschis de Gabriel Liiceanu, Mircea Ivănescu pare, paradoxal, a se deschide în spatele măştii, a se retrage în spatele persiflării şi al ironiei din faţa unui public care speră, citind acest dialog, să cunoască omul şi nu masca. O biografie în dialog, Măştile lui M.I. - Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu părăseşte rigiditatea datelor biografice, aşezate cronologic, şi readuce omul care vorbeşte despre sine. Ceea ce riscă o astfel de cale de a pune pe hârtie o biografie este ca autorul să vorbească pentru sine, într-o recuperare a propriei biografii, şi nu pentru cititor. În afara unei modestii a celui care nu se identifică prin propria creaţie, Mircea Ivănescu se situează într-o atare indiferenţă şi o subminare a propriei personalităţi.
Născuţi în ţări frumoase, dar populate, egipteanul şi românul devin fraţi la supărare, apoi îşi „plagiază jignirile aduse conaţionalilor. Primitivi, ipocriţi, laşi, hoţi, mincinoşi, parşivi şi bârfitori sunt etichetele unei dezamăgiri globalizate. Aşa îşi vede confraţii unul dintre protagoniştii volumului Aş fi vrut să fiu egiptean, indiferent de numărul mare al străinilor civilizaţi dornici să-i laude ţara datorită moştenirii lăsate de faraoni. Aceleaşi cuvinte sunt rostite şi de românii supăraţi pe latura mai puţin cultă a patriei lor şi tot aceeaşi descriere am găsit-o şi într-un roman despre (auto)exilaţii cubanezi, scris de Zoe Valdes.