Ian Morris e un autor generos. Nu pierde vremea cu dezvoltări în o mie de cărţi a fiecărei frînturi de idee. A strîns în De ce vestul deţine încă supremaţia tot ce se putea: experienţa de arheolog, lecturi critice ale confraţilor istorici, ipoteze interesante, idei, filme şi cărţi SF care-l pasionează sau amuză, parabole, pilde pline de învăţăminte. Morris e un show man academicos. De aia v-aş sfătui să nu vă lăsaţi speriaţi de cele peste 500 de pagini.
Anatole France este un autor care, chiar şi pentru cititorul român, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Premiul Nobel pentru Literatură în 1921, membru al ilustrei Academii Franceze din 1896, a fost considerat încă din timpul vieţii un …
Despre actorul Jack Nicholson se poate spune orice, numai că este o frumusețe nu! Cu toate acestea, are un farmec aparte, cu care a cucerit multe femei (unele celebre ori topmodele), am aflat din biografia sa apărută la editura Victoria Books. Volumul intitual simplu Jack este scris de John Parker, care a pus cap la cap niște date și interviuri acordate de marele actor ziarelor și mai puțin televiziunilor (conform unui principiu al său pe care l-a respectat destul de mult).
Când a scris romanul Poate că da, poate că nu, Gabriele d’Annunzio a vrut să reia vechea temă a triunghiului amoros, înlocuind, mai întâi, pasiunea în culori exuberante cu drama sumbră şi tulburătoare. Deşi a declarat că numai pasiunea l-a putut îndemna să creeze asemenea personaje, scriitorul italian învăluie scenele mistuitoare în tăcerile nesfârşite ale melancolicilor. Relaţia dintre personaje nu este clară şi nu conduce spre confruntări tranşante şi violente. În schimb, alcătuieşte un labirint afectiv bizar şi tragic. Paolo, Isabella şi Vana sunt protagoniştii unor legături încâlcite. Aşa cum reflectă şi cuvântul poate din titlu, relaţiile dintre aceştia vor sta mereu sub semnul ezitării. O ezitare care ascunde frica de a lua decizii asumate.
Filosofia contemporană nu are tocmai reputaţia de a constitui o lectură agreabilă. Când nu coboară în zona conceptelor greu de înţeles de neofiţi, ea problematizează crizele secolului şi inventariază căderile condiţiei umane. În restul timpului, pulverizează unitatea originară a omului, pe care îl sparge într-o mulţime de fiinţe unilaterale: omul economic, omul social, omul limbajului, omul politic, omul estetic ş.a.m.d.
Nu ştiu dacă anotimpul în care l-am citit este de vină, dar asociez romanul Sexagenara şi tânărul cu melancolia dulce a primelor zile de toamnă, când fiecare destăinuire pare să fie prinsă la graniţa dintre vitalitatea plăcerilor din anii în care totul părea mai tânăr şi regretul că mai toate întâmplările memorabile au devenit prea repede amintiri.
Cine ar fi spus că fostul bucătar al hotelului Majestic din Paris, vânzătorul ambulant din Scoţia, cercetătorul din grupul cunoscutului George Gallup avea să ajungă un geniu al advertising-ului, după cum îl numise revista Fortune? Confesiunile unui om de publicitate, volum ale cărui drepturi de copyright le oferă cadou fiului său pentru ziua sa de naştere, şi care devine în scurt timp un bestseller tradus în 14 limbi, se transformă din confesiune în campanie publicitară a propriului Ogily, care oferă de la experienţe personale în afaceri, la sfaturi şi avertismente în campaniile de advertising până la un stil de viaţă al omului de publicitate.
Dacă își închipuia cineva că vremurile pline de romantism în care arta cerea sacrificii la propriu s-au încheiat de mult, nu l-a citit, evident, pe Andrew Wilson. Cartea sa, Minciuna, este exemplul cel mai bun că Meșterul Manole și-a unit, la un moment dat, destinele cu Dr. Jekyll și Mr. Hyde dintr-odată, zămislind împreuna o poveste despre creația perversă, presărată cu păcat, cu interzis, cu crimă și cu foarte, foarte puțină remușcare, necesară pentru a sublinia, totuși, natura cât de cât umană a personajelor.
Scriitoarea Joyce Carol Oates are migala şi răbdarea unui clasic. A cumpănit îndelung la conturarea fiecărui portret, a ştiut cum să prelingă tensiunile prin descrieri concentrate şi a creat tabloul realist al societăţii americane răpuse de recesiune (anii ’30). Grădina plăcerilor lumeşti începe acolo unde se termină supliciile unei comunităţi nomade formate din culegătorii sezonieri. Tabloul scriitoarei îţi acaparează toate simţurile, forţându-te să priveşti un calvar fără să-ţi întorci privirea. Este calvarul trăit de cei fără scăpare, de muncitorii care îşi cărau familia de pe-o plantaţie pe alta, prea săraci pentru a se putea stabili într-un loc.
Dacă ție nu-ți pasă de război, războiului îi pasă de tine. (Lev Troțki) Violoncelistul stă la fereastra apartamentului său de la etajul doi și privește o coadă la pâine din orașul Sarajevo. Coada e formată din oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, unii sunt vecini de-ai săi, alții chiar prieteni. Violoncelistul cântă Adagio-ul în Sol Minor al lui Albinoni încercând să readucă puțină speranță într-un oraș căzut pradă mortierelor și gloanțelor.
E unul dintre cele mai bune titluri de carte românească din ultima vreme: Internaţionala mea. Sintagma acoperă perfect ce se ştie şi cum se prezintă Ion Ianoşi, profesor de filozofie cunoscut, asumat de stînga, mereu dornic de argumentaţie atunci cînd aude anticomunişti isterici înjurînd fără rost la răposatul Marx. Memoriile lui Ianoşi, de peste 800 de pagini, pot speria dar eu spun că avem mai multe categorii de cititori care ar putea fi interesaţi:
Cu ceva timp în urmă vă povesteam despre plăcerea cu care l-am descoperit pe Jeffery Deaver și vă recomandam primul roman din seria Lincoln Rhyme, Colecționarul de oase. Am citit de curând al doilea roman din respectiva serie, Dansând cu moartea, care mi-a întărit părerea bună pe care mi-o făcusem despre autor.