Cu câteva luni în urmă v-am povestit despre un roman al doamnei McDermid, Dincolo de sânge, un roman poliţist foarte reuşit, ai cărui eroi erau inspectorul-şef Carol Jordan şi psihiatrul Tony Hill. Febra oaselor este, într-un fel, continuarea acelui roman, pentru că cei doi eroi îşi văd în continuare de treburile lor.
Palma îţi demonstrează că până şi într-o ţară cum e Australia, una dintre cele mai iubite de emigranţii Europei - multiculturalismul - deşi ar trebui să câştige pe toate planurile – mai dă şi rateuri atunci când vine vorba de clasa de mijloc.
O carte grea, la propriu și la figurat. La propriu, pentru că are aproape 700 de grame și 800 de pagini și la figurat, pentru că este scrisă chiar de Tony Blair, fostul prim-ministru al Marii Britanii, care dezvăluie multe din culisele politicii din Downing Street nr 10.
William Styron îmi aminteşte, mai ales cu Daţi foc acestei case, de vitalitatea unui Nicolae Breban, de exemplu. La ei totul e simplu: abstinenţa ucide, trebuie să nu cumva să-ţi ţii pulsiunile în frîu, pentru că altfel îţi pregăteşti un scenariu tragic de deconspirare. Eşti mitoman? Minte pînă la capăt. Eşti afemeiat? Nu te ţine în frîu. Eşti băutor? Bea pînă cazi. Oricum soarta te va lovi.
Cartea lui Markus Zusak nu este ca nici o carte cu care m-am întâlnit până acum. Pentru că, în ciuda faptului că întreaga poveste este spusă de Moartea însăși, nu am văzut niciodată o carte mai vie. Hoțul de cărți este de fapt o hoață de cărți, Liesel pe numele ei. Și își trăiește viața necăjită în inima Germaniei naziste, într-o perioadă în care Moartea însăși se declară foarte ocupată.
Se ia un autor cu o arie de expertiză bine determinată, un geniu al artelor umaniste a cărui viaţă a stârnit controverse şi o operă neterminată sau încărcată de o simbolistică mult speculată. Se pun cap la cap secvenţe din trecut şi din prezent, primele într-un ritm molcom iar celelalte accelerate de contemporaneitate. Se introduc obligatoriu nişte personaje şarmante, care au darul de a deveni simpatice pentru cititor, dar posedă şi doza necesară de mister pentru a părea la un moment dat nelalocul lor. Căci toate cărţile de genul acesta s-ar sfârşi după o sută de pagini dacă ne-am da seama cine cu cine, cine pe cine şi de ce.
Ce poți să îți dorești după o săptămână aglomerată, în care ai rezolvat o grămadă de lucruri, acasă și la birou? Puțină liniște, puțin timp pentru tine. Câteva ore de lectură, pe canapeaua confortabilă de acasă ori într-un foișor din parc. Oricum, un décor romantic și prietenos, care să se asorteze cu recomandarea mea de lectură: Miracolul, de Nicholas Sparks.
Nu știu câți dintre noi au citit Biblia de la un capăt la altul, sau măcar Noul Testament. Nu sunt texte asupra cărora să te apleci de bunăvoie, dacă nu ai o nevoie spirituală, dacă nu e nici un gol de umplut în suflet. Evangheliile gnostice sunt texte de mare importanță pentru cei care vor să cunoască începuturile creștinismului. Dintotdeauna a existat ideea că Evangheliile consacrate, incluse în Noul Testament, nu sunt toate textele esențiale care stau la temelia creștinismului. Iar teoria aceasta – susținută de unii, contestată de alții – și-a găsit corespondent în realitate abia în secolul trecut. În 1945, la Nag Hammadi, în Egipt, au fost descoperite 52 de texte evanghelice secrete, care au pus pe jar deopotrivă lumea academică și pe cea religioasă. Volumul de față cuprinde cinci texte gnostice de primă importanță: Evanghelia Adevărului, Evanghelia după Filip, Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia după Maria și Evanghelia după Toma.
Poveşti neterminate, iată un titlu foarte cinstit: sînt texte rămase în stadiu neprelucrat sau neterminat semnate de J.R.R. Tolkien strînse şi editate foarte atent de fiul său Christopher. Ca mulţi alţi moştenitori zeloşi, şi acesta şi-a făcut un renume de apărător neînfricat al drepturilor de autor. S-a certat şi cu casa producătoare a filmului Stăpînul inelelor pentru neconcordanţe cu povestea, dar şi pentru impardonabile întîrzieri cu plata drepturilor.
Fraţii Strugaţki sunt printre puţinii scriitori de literatură SF din estul Europei care au reuşit să fie admiraţi şi apreciaţi în întreaga lume. În opera lor, romanul Melcul pe povârniş joacă un rol deosebit, reprezentând un adevărat moment crucial. Până în 1965 – când au scris romanul cu pricina – fraţii Strugaţki fuseseră autorii unor cărţi de succes, cărţi care prezentau un viitor luminos al omenirii, un viitor în care pământenii cuceriseră cosmosul şi ajutau alte specii inteligente să străbată calea dificilă spre progres. Romane precum Ţara norilor purpurii sau E greu să fii zeu oglindiseră, într-un fel, triumful ideologiei comuniste în literatura SF.
Toxic este o carte atât de subțire încât poate fi citită în maximum o oră sau chiar mai puțin. Și nu m-aș fi gândit să scriu ceva despre ea, dacă nu s-ar fi întâmplat recent moartea lui Whitney Houston. Am găsit unele apropieri între Françoise Sagan și Whitney Houston. Poate nu sunt foarte relevante, dar oricum există. Erau lovite amândouă de o neliniște permanentă, erau agitate, trăiau tumultuos, părea că pentru ele singurătatea este imposibil de trăit.
Fie că ne place sau nu să acceptăm ideea, oamenii sunt de mai multe feluri. Înalţi, slabi, graşi, inteligenţi, naivi. Bogaţi. Şi săraci. Lumea copiilor săraci din oraşul brazilian Bahia, aşa cum vine ea desenată de scriitorul Jorge Amado în Căpitanii nisipurilor, are accente crude, impresionante. Este greu de digerat pentru cineva care trăieşte în alt secol şi are, de pildă, pantofi în picioare şi o brioşă pe birou.