Mâine sosește din tipografie ediția în limba română a mult-așteptatului roman Libertate de Jonathan Franzen, așa că de vineri o veți găsi și în librăria noastră. Vă mai oferim, în exclusivitate, încă un fragment din romanul preferat al lui Barack Obama:
„Urmându-l în bucătărie, Patty închise uşa dinspre scări în urma ei. Purta nişte ciorapi care păreau foarte fini, ciorapii cuiva ale cărei picioare nu mai erau atât de tinere şi arătoase. Chiar şi fără adaosul tocului de la pantofi, înălţimea ei îi provocă aceeaşi surpriză plăcută ca întotdeauna. Versurile unui cântec de-al lui îi veni în minte, cel despre trupul ei care era trupul potrivit pentru el. La asta ajunsese bătrânul Katz: să se emoţioneze la propriile lui cântece. Iar trupul potrivit pentru el era încă foarte frumos, deloc neplăcut, în nici o privinţă: cu siguranţă, produsul a multe ore de transpiraţie la sala de sport. Pe pieptul tricoului ei era scris cu litere mari, albe, cuvântul SUS.
— O să beau nişte ceai de muşeţel, spuse ea. Vrei şi tu?
— Sigur. Nu cred c-am băut vreodată ceai de muşeţel.
— A, ce viaţă răsfăţată.
Ieşi câteva secunde şi se întoarse cu două căni cu apă fiartă instant şi două pliculeţe de ceai.
— De ce nu mi-ai răspuns atunci când am urcat prima oară? întrebă el. Am stat aici vreo două ore.
— Cred că am rămas dusă pe gânduri.
— Ai crezut că o să plec pur şi simplu la culcare?
— Nu ştiu. Într-un fel mă gândeam fără să gândesc, dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar am priceput că ai vrea să-mi vorbeşti şi am ştiut că trebuia s-o fac. Şi iată-mă.
— Nu eşti obligată să faci nimic.
— Nu, e în regulă, ar trebui să vorbim. S-a aşezat la masă în faţa lui. V-aţi simţit bine? Jessica mi-a spus că aţi mers la un concert.
— Noi şi vreo opt sute de puşti de douăzeci şi unu de ani.
— Ha-ha-ha! Sărăcuţul de tine.
— Walter s-a distrat.
— O, sigur că s-a distrat. În zilele astea e foarte entuziasmat de tineri.
Katz se simţea încurajat de nota de nemulţumire din vocea ei.
— Să înţeleg că tu nu eşti?
— Eu? Slavă Domnului că nu. Adică, în afară de copiii mei. Încă îmi mai plac copiii mei. Dar restul? Ha-ha-ha!
Râsul care-ţi dădea fiori, te înveselea, nu se schimbase. Deşi sub noua tunsoare, sub machiaj, arăta mai bătrână. Acest lucru nu era reversibil, iar simţul lui de autoapărare, văzând asta, îi spunea să fugă cât mai putea. Îşi urmase instinctul venind aici, dar era o mare diferenţă, îşi dădea el seama, între un instinct şi un plan.
— Ce nu-ţi place la ei? o întrebă.
— O, ei bine, de unde să încep? răspunse Patty. Ce părere ai de şlapii lor? Am o problemă cu şlapii lor. Ca şi când lumea ar fi dormitorul lor. Şi nici măcar nu-şi pot auzi propriii paşi pentru că au tot felul de şmecherii, toţi au urechile astupate cu căşti. De fiecare dată când încep să-mi urăsc vecinii de pe-aici, dau peste vreun puşti în haine G.U. pe trotuar şi brusc îmi iert vecinii pentru că cel puţin ei sunt adulţi. Cel puţin ei nu aleargă în şlapi, trâmbiţând cât de mult mai calmi şi rezonabili sunt faţă de noi, adulţii. Decât stresata de mine, care ar prefera să se uite la picioarele goale ale oamenilor în metrou. Pentru că, la o adică, cine ar avea ceva de obiectat la vederea unor degete de la picioare atât de frumoase? A unor unghii de la picioare, atât de frumoase? Doar o persoană care, spre ghinionul ei, e prea coaptă pentru a oferi lumii spectacolul propriilor ei degete de la picioare.
— Nu am observat şlapii, în mod deosebit.
— Atunci chiar că trăieşti în puf.
Tonul ei era oarecum pedant şi distant, nu glumeţ într-un fel în care el să poată interveni. Fiind lipsită de încurajare, anticiparea lui nerăbdătoare se risipea. Începea să-i poarte pică pentru că nu se afla în starea în care el îşi imaginea că avea s-o găsească.
— Şi chestia cu cardurile de credit? întrebă ea. Să foloseşti cardul de credit ca să-ţi cumperi un hot dog sau un pachet de gumă? Adică, numerarul e o chestie atât de demodată. Aşa-i? Numerarul te obligă să aduni şi să scazi. Trebuie de fapt să dai atenţie persoanei care-ţi dă restul. Adică, pentru o clipă, trebuie să fii mai puţin de sută la sută şmecher şi liniştit în lumea ta cea mică. Dar cu un card de credit nu mai e nevoie. Pur şi simplu îl înmânezi plictisit şi îl iei plictisit înapoi.
— Cam aşa era şi mulţimea din seara asta, spuse el. Nişte puşti simpatici, doar că puţin prea preocupaţi de propriile persoane.
— Totuşi ai face bine să te obişnuieşti cu asta, nu? Jessica spune că în vara asta o să fii implicat până peste cap în problemele tineretului.
— Mda, poate.
— Părea ceva hotărât.
— Mda, dar mă gândesc să mă retrag. De fapt, deja i-am spus-o lui Walter.
Patty se ridică pentru a pune pliculeţele de ceai în chiuvetă şi rămase în picioare, cu spatele la el.
— Aşadar asta ar putea fi singura ta vizită, spuse ea.
— Aşa e.
— Păi, atunci, presupun c-ar trebui să-mi pară rău că nu am coborât mai devreme.
— Ai putea oricând să vii să mă vezi în oraş.
— Aşa-i. Dacă aş fi vreodată invitată.
— Eşti invitată acum.
Ea se răsuci pe călcâie, mijindu-şi ochii.
— Nu te juca cu mine, bine? Nu vreau să-ţi văd partea asta. Îmi face rău. În regulă?
El îi susţinu privirea, încercând să-i arate că vorbise sincer – încercând să simtă că vorbise sincer –, dar asta părea doar să o scoată din sărite. Ea se retrase, clătinând din cap, spre un colţ îndepărtat al bucătăriei.
— Cum te înţelegi cu Walter? întrebă el cu asprime.
— Nu-i treaba ta.
— Tot aud chestia asta. Ce înseamnă?
Ea roşi uşor.
—Înseamnă că nu e treaba ta.
— Walter zice că nu prea grozav.
— Ei bine, e destul de adevărat. În mare parte. Roşi din nou. Dar tu îţi faci griji doar din pricina lui Walter, nu-i aşa? Griji pentru prietenul tău cel mai bun. Deja ai făcut alegerea. Mi-ai arătat foarte clar de a cui fericire îţi pasă cel mai mult. Ai avut o şansă alături de mine şi l-ai ales pe el.
Katz simţea cum începe să-şi piardă controlul, şi era ceva foarte neplăcut. O presiune între urechi, o furie care se acumula, o nevoie de a se certa. Era ca şi când ar fi devenit brusc Walter.
— Tu m-ai alungat, spuse el.
— Ha-ha-ha! „Scuze, nu pot veni în Philadelphia nici măcar pentru o zi, din pricina sărmanului Walter“?
— Am spus asta timp de un minut. Treizeci de secunde. Iar apoi tu ai continuat o oră…
— Ca să stric totul. Ştiu. Ştiu, ştiu, ştiu. Ştiu cine a stricat totul. Ştiu că eu am fost aceea! Dar, Richard, ştiai că era mai greu pentru mine. Ai fi putut să-mi arunci o vorbă bună de care să mă agăţ. Cum ar fi fost, probabil, în acel minut să nu vorbeşti despre sărmanul Walter şi sărmanele lui sentimente, ci să vorbeşti în schimb despre mine! Din cauza asta zic că ai făcut deja alegerea. Poate că nici măcar nu ţi-ai dat seama că asta făceai, dar exact asta ai făcut. Aşa că acum obişnuieşte-te cu gândul ăsta.
— Patty.
— Poate că eu am fost cea care a dat cu piciorul, dar măcar am avut timp să mă gândesc la asta în ultimii câţiva ani şi am înţeles nişte lucruri. Acum ştiu puţin mai bine cine eşti şi cum funcţionezi. Îmi imaginez cât de greu este pentru tine că mica noastră prietenă bengaleză nu e interesată de persoana ta. Cât de grrrrroaznic te descumpăneşte asta. Ce lume cu sus-n jos se dovedeşte a fi! Ce drum cu ghinion! Cred că ai mai putea să-ţi încerci norocul cu Jessica, dar mult noroc în privinţa asta. Dacă chiar rămâi fără opţiuni, cea mai bună soluţie ar putea fi Emily, de la biroul de dezvoltare. Dar lui Walter îi este indiferentă, aşa că nu-mi închipui că ţi-ar putea părea interesantă.
Lui Katz îi fierbea sângele în vine, era foarte nervos. Era ca o doză de cocaină amestecată la greu cu metamfetamine.
— Am venit până aici pentru tine, spuse el.
— Ha-ha-ha! Nu te cred. Nici tu nu te crezi. Nu ştii să minţi.
— Pentru ce altceva aş veni până aici?
— Nu ştiu. Din grijă faţă de biodiversitate şi faţă de bunăstarea populaţiei.
El îşi amintea cât de neplăcut fusese să se certe cu ea la telefon. Cât de vulgar de neplăcut, cât de ucigător de solicitant pentru răbdarea lui. Ceea ce nu-şi amintea era de ce anume suportase. Fusese ceva legat de felul în care ea îl dorise, felul în care venise după el. Un fel care acum lipsea.
— Am petrecut atâta timp fiind furioasă pe tine, spuse ea. Ai habar de toate astea? Ţi-am trimis toate emailurile alea la care nu răspundeai niciodată, am purtat cu tine toată conversaţie aceea umilitoare de una singură. Măcar ai citit emailurile alea?
— Pe majoritatea.
— Ha. Nu ştiu dacă asta înrăutăţeşte sau repară lucrurile. Presupun că nici nu mai contează, din moment ce totul era oricum doar în capul meu. Am irosit trei ani aşteptând un lucru care ştiam că nu avea să-mi aducă fericire. Dar asta nu m-a împiedicat să aştept. Ai fost ca un drog puternic după care nu mă puteam abţine să nu tânjesc. Toată viaţa mea a fost ca un fel de doliu după un drog malefic despre care ştiam că nu-mi face bine. La propriu vorbind, de-abia ieri, când te-am văzut cu adevărat, mi-am dat seama că la urma urmei nu aveam nevoie de drog. A fost dintr-odată ceva de genul: „Unde mi-era mintea? A venit pentru Walter“.
— Nu, spuse el. Pentru tine.
Nici măcar nu-l asculta.
— Mă simt atât de bătrână, Richard. Doar pentru că cineva nu-şi trăieşte viaţa cum trebuie nu înseamnă că viaţa nu trece pe lângă el. De fapt, asta face ca viaţa să-i treacă şi mai repede.
— Nu arăţi bătrână. Arăţi grozav.
— Ei bine, şi asta e ceea ce contează cu adevărat, nu-i aşa? Am devenit una dintre femeile acelea care muncesc mult pentru a arăta bine. Dacă aş putea continua în felul acesta, ca să ajung un cadavru frumos, aş rezolva binişor toată problema.
— Vino cu mine.
Ea clătină din cap.
— Hai, vino cu mine. Vom merge undeva, iar Walter poate fi liber.
— Nu, spuse ea, deşi e plăcut să te aud în sfârşit spunând asta. Pot suprapune cuvintele astea retroactiv peste ultimii trei ani, ca să-mi plăsmuiesc o fantezie şi mai frumoasă despre de ceea ce ar fi putut să fie. O să-mi îmbogăţesc viaţa mea imaginară şi aşa destul de bogată. Acum îmi pot imagina că rămân acasă, în apartamentul tău, în timp ce tu-ţi continui turneul mondial şi le-o pui puştoaicelor de nouăsprezece ani sau că merg cu tine şi că vă sunt tuturor dădacă – înţelegi tu, lapte şi prăjiturele la ora trei dimineaţa – sau că devin o Yoko pentru tine şi că toată lumea mă învinovăţeşte pe mine pentru cât de ofilit şi plictisitor ai devenit, ca apoi că-ţi fac nişte scene oribile şi te las să descoperi, treptat, cât de rău este să exist în viaţa ta. Asta ar trebui să hrănească luni întregi de visare cu ochii deschişi.
— Nu înţeleg ce vrei.
— Crede-mă, dac-aş înţelege eu însămi treaba asta, n-am purta această conversaţie. De fapt chiar am crezut că ştiu ce vreau. Ştiam că nu este ceva bun, dar credeam că ştiu. Iar acum eşti aici, şi e ca şi când timpul nu ar fi trecut deloc.
— Doar că Walter se îndrăgosteşte de fata aceea.
Ea dădu din cap.
— Aşa e. Şi ştii ceva? Asta se dovedeşte a fi extraordinar de dureros pentru mine. De fapt devastator de dureros. Ochii i se umplură de lacrimi, iar ea se întoarse repede pentru a le ascunde.
Katz asistase la multe scene lacrimogene în viaţa lui, dar asta era prima dată când trebuia să privească o femeie plângând din dragoste pentru altcineva. Nu-i plăcea absolut deloc.
— Aşadar s-a întors din Virginia de Vest joi noaptea, spuse Patty. Pot să-ţi spun asta din moment ce suntem prieteni vechi, nu? S-a întors acasă din Virginia de Vest joi noaptea şi a urcat în camera mea, iar ceea ce s-a întâmplat, Richard, a fost exact ceea ce aşteptasem de la el dintotdeauna. Îl aşteptam dintotdeauna. Toată maturitatea mea. De-abia i-am recunoscut chipul! Parcă-şi pierduse minţile. Dar singurul motiv pentru care mi se întâmpla asta era pentru că deja nu mai era al meu. A fost ca un fel de rămas-bun. Un mic cadou de despărţire, care să-mi arate ce anume nu aveam să mai primesc niciodată. Pentru că îl făcusem prea nefericit, de prea multă vreme. Iar acum, în sfârşit, era pregătit pentru ceva mai bun, dar asta nu se va întâmpla alături de mine, pentru că eu l-am făcut să fie prea nefericit, pentru prea multă vreme.
Din câte auzea Katz, părea că ajunsese cu patruzeci şi opt de ore prea târziu. Patruzeci şi opt de ore. Incredibil.
—Încă mai poţi avea asta, îi spuse el. Fă-l fericit, fii o soţie bună. O s-o uite pe fată.“