Nu ştiu dacă anotimpul în care l-am citit este de vină, dar asociez romanul Sexagenara şi tânărul cu melancolia dulce a primelor zile de toamnă, când fiecare destăinuire pare să fie prinsă la graniţa dintre vitalitatea plăcerilor din anii în care totul părea mai tânăr şi regretul că mai toate întâmplările memorabile au devenit prea repede amintiri.
Mi-o imaginez pe Anna, personajul central al romanului scris de Nora Iuga, petrecandu-şi timpul într-o cameră ticsită de cărţi, dintr-un apartament simbolizând dichisul interbelic, bine pitit de aplatizarea comunistă. În câteva ore, Anna îşi derulează existenţa simţindu-se privită de ochii lacomi ai unui tânăr captivat de talentul poetei al cărei suflet refuza limitările afective impuse de un corp ingrat, lăsat pradă îmbătrânirii. 
Sexagenara şi tânărul este romanul unei iubiri platonice şi un tribut adus confesiunilor voluptoase, în care literatura, erotismul şi amintirile nasc o lectură nestăvilită de regulile unei proze calculate. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un lirism fluid, atât de bine infiltrat printre caracteristicile indispensabile unei naraţiuni acaparante şi reduse la amintirile unui singur personaj. Aceste amintiri vor fi captate în tăcere de un ascultător aparent pasiv.
Titlul romanului poate fi înşelător, purtându-ţi imaginaţia către iluziile unei veri indiene, anotimpul inventat pentru cei dornici să mai strângă în braţe un trup mult mai tânăr, înainte de a-şi accepta adevărata vârstă. Totuşi, Nora Iuga preferă să păstreze din inevitabila vară indiană doar frământările unui suflet poetic, ale cărui dorinţe se revarsă în trăiri lucide şi în pasiuni literare. Anna, artista sexagenară aflată în faţa unui trup cu 25 de ani mai tânăr decât al său, trăieşte plăcerea discretă a ultimelor senzaţii erotizate, trezite de privirea admirativă a bărbatului impresionat de-o erudiţie dezvăluită modest, prin umorul timid al doamnelor de altădată.
În timp ce-i revin în minte întâmplările care au marcat-o, Anna îşi imaginează privirea tânărului ascultător urcând şerpuitor de-a lungul epidermei condamnate să devină închisoarea unor fantezii rămase dintr-o vârstă anterioară. Un joc ambiguu se desfăşoară subtil, iar amintirile deşirate capătă nuanţe calde, ascunzând şi nişte aluzii seducătoare, dar fără a deveni stridente. În acest joc, dorinţa este sublimată prin voluptatea confesiunii, apoi, treptat, iubirile din tinereţea Annei şi povestea unei prietene din anii studenţiei devin preludiul unor plăceri încărcate de acel erotism pe care numai artiştii îl pot exprima. Nora Iuga redescoperă un erotism al cuvintelor prin care amintirile personale şi trăirile regăsite în literatură întârzie o idilă banală, transformând izbucnirile incandescente în cea mai frumoasă destăinuire.
Prin farmecul personajului său, Nora Iuga recuperează acea senzualitate pierduta a destăinuirii. În roman, orice frază poartă greutatea unui ritual feminin alambicat, stăpânit numai după trecerea unor experienţe afective (uneori) dureroase şi apăsate de prea multe semnificaţii. Totuşi, cuvintele destăinuirii nu sunt drămuite frivol precum gesturile unei seducătoare pricepute, ci au spontaneitatea firescului, aparţinându-i femeii capabile să-şi accepte fiecare trăire fără a simţi apropierea vinovăţiei. Confesiunea devine o nevoie, o ultimă plăcere care mai poate aduce înapoi trepidaţiile unei poete ce mai păstrează încă foamea de trăiri chiar şi atunci când normele altora îi povestesc despre nobleţea saţietăţii. Ajungând la ultimele pagini, te întrebi dacă există cu adevarat un tânăr în faţa căruia Anna îşi poartă masca unei Sheherezade care, peste ani, va schimba cuminţenia înţelepciunii pe câteva emoţii pregnante, sau este doar un ascultător imaginar, devenit oglinda ce reflectă ultimul act al persuasiunii erotice.
„Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. Ele îl trag cu forţa pe cel căruia i te destăinui în intimitatea ta. Faci amor cu sufletul! Să-i spunem şi aşa, pentru că tot nu-l putem defini, el, cel mai hulpav dintre toate vieţuitoarele pământului“.
Tânărul ascultător devine un ecran pe care sunt proiectate întâmplările care i-au marcat viaţa Annei. Sunt imaginile alb-negru ale unor evenimente suprinse de camera unui amator ce-şi păstrează anonimatul. Derularea trecutului o arată pe Anna bucurându-se de prezenţa lui Terry, o prietenă din studenţie, având un trecut dramatic, şi de micile bucurii ale unei boeme vieţi modeste. În filmul Annei, Terry, cândva singura prietenă intimă, rămâne unul dintre personajele centrale. A fost prietena care adunase tot ceea ce Anna refuza: sexualitatea oferită-n schimbul unor privilegii, servilismul şi pragmatismul umilitor. Anna credea în arta liberă, dezinvoltă, Terry credea în calculul prozatorului care se apucă de scris numai după ce analizează noua modă literară. Anna ţinea cont de senzaţiile trupului când se implica-n relaţii amoroase, Terry alegea statutul social drept filtru în selecţia celor care se încumetau să o curteze. Anna citea Pavilionul canceroşilor, de Soljeniţîn, riscând să-i fie interzise operele de către spionii Partidului ajunşi prin edituri, iar Terry îşi alegea prietenele dintre semianalfabetele parvenite, având pretenţii de intelectuale.
Când nu vorbeşte despre Terry, Anna preferă să povestească despre pasiunea ei pentru literatură. Beatnicii rebeli, Rilke, Garcia Lorca sau Boris Vian i-au nuanţat fiecare amintire. Însăşi viaţa Annei devine o graniţă subţire între memoria personală şi dramele artiştilor preferaţi. Totusi, ea nu o poate lăsa de-o parte pe Terry. O invoca ori de cate ori cuvintele îi scăpau de sub control şi aluziile în prezenţa interlocutorului îşi pierdeau subtilitatea. Imaginea celei mai bune prietene rămâne confortul unor ani deloc înţelegători cu visurile unei artiste pentru care timpul separă viaţa interioară de corpul transformat.
Sexagenara şi tânărul este noul roman-cult despre tipologia feminină care nu se mai poate încadra în limitele unor vârste, inventate de cei obsedaţi de comprimarea fiinţelor în clasificări. Anna este o sexagenară atipică, plină de contradicţii. Se declară o poetă având versuri pudice, dar îl poate înţelege atât pe Rilke, cât şi pe Ginsberg, mentorul beatnicilor. Este rezervată în faţa viciilor, dar se regăseşte în trăirile poeţilor decadenţi şi damnaţi, plecaţi demult pe calea “pierzaniei”. Se crede bătrână, dar simte zvâcnirile păstrate dintr-un trecut bogat în emoţii risipite. Multe cititoare şi-ar dori să fie precum Anna când vor trece de 60 de ani. Să aibă senzaţiile vii ale unei artiste şi verva povestirilor autobiografice, prin care boemii târzii îşi alungă teama de singurătate şi de moarte. Prin Anna, scriitoarea Nora Iuga pare să adune mesajele femeilor despre care mai toţi spunem c-au îmbătrânit frumos, acele femei pentru care tensiunile şi vibraţiile afective nu se deconectează niciodată de la viaţă.