Cum reușesc unii să vină mereu cu idei noi? Și cum fac ca ideile lor să fie apreciate? Ca arts editor la BBC, Will Gompertz a studiat și intervievat de-a lungul anilor unii dintre cei mai originali artiști ai lumii. Rezultatele acestei munci sunt reunite în volumul Gîndește ca un artist. Învață cu van Gogh, Picasso sau Andy Warhol cum să fii creativ în orice domeniu, apărut recent în colecția HEXAGON. Practic de la Polirom.
„O călătorie plină de anecdote amuzante prin istoria artei și mintea creatoare.” (The Guardian)
În opinia lui Gompertz, există cîteva calități pe care le au toți oamenii de succes, indiferent dacă sînt scriitori sau regizori, matematicieni sau filosofi. Iar creativitatea este una dintre ele.
Analizând sursele de inspirație și modul de lucru al marilor artiști mai vechi sau mai noi, de la Vermeer si Michelangelo pînă la Marcel Duchamp și Andy Warhol, Will Gompertz te învață să gîndești creativ.
Sfaturile sale te vor ajuta să-ți valorifici talentul și să-ți descoperi noi resurse, oricare ar fi domeniul tău de activitate.
Iată un fragment în exclusivitate din acest volum care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru părinți și profesori:
”Vermeer lucra foarte lent şi a produs relativ puţine picturi. Cele care s‑au păstrat sunt superbe prin reprezentarea luminii şi a formei. Au de asemenea de câştigat de pe urma tuşelor subtile pe care le‑a adăugat, care atrag printr‑o alură de tipul „Bea‑mă”. Puteţi găsi aceste detalii aproape imperceptibile în toate picturile sale, dar cea care m‑a atras cu o forţă absolut irezistibilă este Het meisje met de parel (Fata cu cercel de perlă, 1665) O parte din magnetismul acesteia se datorează neîndoielnic faimei sale: o tânără odinioară ignorată este acum celebră în întreaga lume graţie bestsellerului lui Tracy Chevalier şi ecranizării acestei cărţi. Însă motivul pentru care este tratată cu atâta deferenţă are mai mult de‑a face cu secretele pe care le ascunde în legătură cu tehnica creatorului ei.
Până în 1994, acestea erau tăinuite sub un lac gălbui-stins pe care un restaurator de artă bine intenţionat, dar nechibzuit îl aplicase în anii 1960. Conservarea – cum este cunoscută astăzi restaurarea operelor de artă – a evoluat mult faţă de jumătatea secolului XX, când fumul a provocat pagube ireversibile pentru multe lucrări importante. Din fericire însă, nu şi capodoperei lui Vermeer, care, în urma restaurării, este acum foarte apropiată de starea iniţială.
Dacă există cineva care trebuie să se gândească în permanenţă la imaginea de ansamblu şi la detaliile mărunte, acela este restauratorul, a cărui misiune este să redea gloria de odinioară unor lucrări nepreţuite. Pentru asta, trebuie să lucreze centimetru cu centimetru, să ia mostre, să efectueze teste şi, la modul mai general, să păşească cu grija unei mame care îşi verifică pruncul adormit. Orice intervenţie, oricât de mică, afectează întreaga pânză, atât fizic, cât şi vizual. Nu e loc de greşeală, motiv pentru care tot ceea ce fac restauratorii astăzi este reversibil.
Echipa care a lucrat la restaurarea Fetei cu cercel de perlă a fost nevoită să îndepărteze lacul ocru şi decolorat înainte să înlăture peticele de vopsea neagră care fuseseră adăugate cu mult după moartea artistului. În sfârşit, după o trudă migăloasă, au obţinut o imagine mult mai apropiată de cea pictată de maestrul olandez. Operaţia estetică făcută fetei la sfârşitul secolului XX readusese la viaţă paleta aprinsă şi intensă a artistului, iar lumina sa efervescentă reapăruse din obscuritate. Dar ceva tot nu era în regulă. În partea de jos a cercelului fetei exista o reflexie pictată ce părea cam stridentă, oarecum gratuită pentru Vermeer.
Restauratorii au examinat imaginea cu raze X, au studiat zona cu o lupă şi în cele din urmă au identificat problema. Vermeer, cel mai riguros dintre artişti, nu era responsabil pentru efectul stângaci imprimat cercelului: era un strop de vopsea care căzuse dintr‑o altă parte a tabloului şi care fusese decolorat de un filer umed aplicat la o restaurare anterioară.
Tehnicienii au îndepărtat cu mare băgare de seamă fragmentul supărător şi apoi au făcut un pas înapoi ca să‑şi admire opera. Şi au fost cu adevărat uimiţi de ceea ce au văzut. Nu neapărat de propria măiestrie, ci de ceea ce puteau să vadă după înlăturarea stropului care atrăgea privirile. Punctul de intrare al lucrării se schimbase, fapt care modificase şi modul în care era ea interpretată.”