Romanul Darul, al domnişoarei Cashore, începe în cel mai dramatic mod cu putinţă – o tânără domniţă pătrunde într-un castel, scoate din circulaţie gărzile, se luptă cu un personaj necunoscut (dar care nu face parte dintre cei din castel), apoi eliberează un bătrân deţinut în temniţele respectivului castel şi-l duce într-un loc sigur. Şi cartea continuă în acelaşi ritm trepidant, făcându-l pe cititor să n-o lase din mână până n-o termină.
Autoarea imaginează un tărâm aparte, pe care ni-l descrie doar atât cât e nevoie ca să înţelegem povestea, fără a ne plictisi cu informaţii inutile. Tărâmul acesta, împărţit în şapte regate, se numeşte – după cum e logic – Cele Şapte Regate. Ceea ce caracterizează această lume este existenţa înzestraţilor. Înzestraţii sunt oameni care au un dar. Chestia interesantă e că nimeni – nici măcar înzestratul cu pricina – nu ştie de la bun început în ce constă darul respectiv. Ca atare, persoana înzestrată este dusă – de obicei – la curtea regală, pentru a se descoperi cu ce e înzestrată şi în ce măsură darul respectiv poate fi folosit de rege. Uneori e vorba de o chestie banală sau inutilă, iar atunci înzestratul e trimis acasă, să facă ceea ce pofteşte – sau ce poate – cu darul lui.
Şi de unde ştie lumea că are de-a face cu un înzestrat? Simplu. Lucrul e vizibil şi pe înţelesul tuturor: orice om ceacâr (adică acela care are ochii coloraţi diferit, să zicem unul albastru şi unul căprui) este un înzestrat.
Eroina romanului – domniţa Katsa – are darul uciderii. Un dar descoperit întâmplător, când a omorât pe cineva fără să vrea. Iar regele ei se foloseşte de acest dar, trimiţând-o să-i omoare sau să-i sperie pe cei care îndrăznesc să-l supere.
Sincer vorbind, când am aflat ce dar are eroina noastră, am avut impresia că voi avea parte de un alt roman despre un asasin regal – romanele din categoria asta s-au cam înmulţit în ultimul timp. Se pare că ideea unui copil nevinovat, instruit să omoare în numele statului – adică ucideri pozitive, în numele dreptăţii – e atrăgătoare şi, spre surprinderea mea, are succes îndeosebi la scriitoare (dar nu numai). Ca orice individ hrănit în adolescenţă cu romane populare, de autori gen Dumas sau Zevaco, admir eroii neînfricaţi, care înving întotdeauna (sau aproape întotdeauna), dar detest călăii şi pe cei care acţionează în mijlocul tenebrelor (chiar dacă o fac pentru binele regatului). O chestie de gust şi de educaţie.
Spre marea mea bucurie, am descoperit că domnişoara Cashore judecă, din punct de vedere moral, cam aşa cum cred eu că ar trebui să judece toată lumea. Eroina ei detestă rolul de ucigaş regal şi, în paralel cu acesta, joacă un rol mult mai măreţ şi mai util: cel de justiţiar.
În această calitate, domniţa Katsa se implică în multe aventuri spectaculoase, în decursul cărora descoperă un lucru foarte important: darul ei nu este cel de a ucide, ci de a supravieţui. Bineînţeles, supravieţuirea implică, uneori, şi uciderea duşmanilor. Această descoperire îi permite să renunţe cu plăcere la slujba pe care o detesta şi să se dedice în totalitate misiunilor nobile.
În decursul unei expediţii plină de pericole, alături de prinţul Po – un înzestrat de neam regal – eroina noastră descoperă iubirea… şi multe alte lucruri interesante. Printre care faptul că duşmanul împotriva căruia lupta a ajuns conducătorul unuia dintre cele şapte regate pentru că are darul de a-i convinge pe toţi cei cu care discută că are dreptate – şi-i face să i se supună şi să-i execute orbeşte ordinele.
Povestea – care va continua şi în alte cărţi, pentru că autorii de romane fantasy obişnuiesc să scrie serii întregi a căror acţiune se petrece în acelaşi univers – este deosebit de captivantă şi, în ciuda faptului că v-am dezvăluit cam multe amănunte, conţine încă multe elemente demne de interes. Mi-a plăcut în mod deosebit modul în care autoarea reuşeşte să ne descrie personalitatea eroinei sale – o tânără ce pare iniţial a avea o inteligenţă destul de liniară, dar care se dovedeşte a fi o fiinţă complexă şi fermecătoare.
Autoarea stăpâneşte pe deplin talentul de a îmbina acţiunile violente cu sensibilitatea eroilor, picurând în aventurile lor un strop (şi numai un strop) de sentimentalism. În ciuda aparenţelor, nu-i o carte pentru adolescenţi. E o carte care prieşte sufletului, o carte scrisă special pentru adulţii care vor să-şi amintească uneori cum gândeau în adolescenţă.