Cine ar fi spus că fostul bucătar al hotelului Majestic din Paris, vânzătorul ambulant din Scoţia, cercetătorul din grupul cunoscutului George Gallup avea să ajungă un geniu al advertising-ului, după cum îl numise revista Fortune? Confesiunile unui om de publicitate, volum ale cărui drepturi de copyright le oferă cadou fiului său pentru ziua sa de naştere, şi care devine în scurt timp un bestseller tradus în 14 limbi, se transformă din confesiune în campanie publicitară a propriului Ogily, care oferă de la experienţe personale în afaceri, la sfaturi şi avertismente în campaniile de advertising până la un stil de viaţă al omului de publicitate.
Fără doar şi poate un original thinker, profil indispensabil unui aspirant la reuşita în lumea publicitară, după cum o şi spune în cartea sa, David Ogilvy întruneşte şi cele 3 calităţi cu care îşi deschide cartea în conturarea omului de publicitate: muncă asiduă, minte deschisă şi curiozitate. El însuşi luptându-se cu accentul său britanic pe care îl 
vede un dezavantaj în faţa clienţilor săi americani, Ogilvy reuşeşte să atingă performanţa după ce înfiinţează agenţia Ogilvy and Mather în New York pentru că, mai mult decât un copywriter excelent, este un bun strateg. Multe dintre confesiunile sale o dovedesc de la modalitatea în care îşi recrutează angajaţii, la selecţia pe care o face în rândul clienţilor, la abilitatea de a-şi păstra clienţii cei mai buni şi la reuşita campaniilor sale publicitare.
Ceea ce face acest volum să fie mai mult decât o serie de sfaturi despre publicitate este dezvoltarea lor ca experienţe în propria agenţie pe care le povesteşte Ogilvy, întrunind imaginea complexă, uneori deloc pozitivă şi simplă, a vieţii în lumea publicitară.
Odată pusă pe picoare agenţia, refuză să propună clientului campanii speculative, prezentându-şi doar stafful şi campaniile anterioare relevante (strategia îl ajută să îi obţină drept clienţi pe cei de la KLM); nu acceptă clienţi pentru care nu crede că poate realiza o campanie mai bună decât cea pe care a făcut-o o altă agenţie (de aceea îi refuză pe cei de la New York Times), nu acceptă companiile pe care le consideră pe moarte pentru că te vor trage şi pe tine în jos cu ele; refuză companiile care îşi fac publice posibilele agenţii pentru care vor opta („Îmi place să reuşesc în public, dar să dau greş în secret“); dezvoltă cultura respectului pentru clienţii săi, transformându-i, în unele cazuri, în prieteni foarte buni (Ted Moscos-ambasador sau Arthur Haughton-autoritate în lumea artei); îşi face singur prezentările în faţa clienţilor pentru a le da încrederea că directorul agenţiei are grijă de afacerea lor.
Pentru că în cele din urmă orice om de publicitate caută în cartea lui Ogilvy sfaturi legate de campaniile publicitare, de reuşita unui copy sau de relevanţa unui poster sau a unei reclame TV iată câteva din cele mai importante ogilvy-isme.
O campanie publicitară marca Ogilvy va atrage atenţia asupra produsului, şi nu asupra ei înseşi ca o operă de artă; ceea ce spui este mult mai important decât cum o spui; „consumatorul nu este un idiot; este soţia ta. Îi insulţi inteligenţa dacă tu consideri că doar un slogan şi câteva adjective o vor convinge să cumpere ceva. Ea vrea toate informaţiile pe care i le poţi da“; cu reclame plictisitoare nu poţi convinge oamenii să cumpere; aceasta nu înseamnă că trebuie să fii un clovn prin reclame comice şi drăguţe; nu scrie niciodată reclame pe care nu ai vrea să le vadă familia ta; nu fi un copy-cat, nu imita.
Un copy de succes porneşte în viziunea sa de la Headline care trebuie: să promită un beneficiu, să selecteze publicul ţintă dar să nu excludă clientul potenţial, să fie clar, să nu facă jocuri cu cititorul, să conţin cuvinte precum cum să, îmbunătăţire, ofertă, rapid, adevărul despre sau cuvinte care stârnesc emoţii, iubito, dragoste, mândru, prieten, copil.
Body copy-ul în stilul lui Ogilvy: să spună adevărul dar într-un mod care să fascineze, să pună deoparte stilul literar care îndepărtează atenţia de la subiect, să nu folosească neologisme greu de descifrat, să includă testimoniale. Ilustraţiile care însoţesc textul trebuie să aibă culoare, cele alb-negru cu notă istorică sunt doar pentru whisky în viziunea sa, să aibă un „story appeal”, să folosească fotografii în locul desenelor.
Volumul continuă cu alte câteva sfaturi pentru reclamele tv, printre care cel de a urmări reclama fără sonor (dacă nu te convinge aşa nu e bună), pentru reclame la diferite produse de la excursii la produse farmaceutice şi mâncare.
Ultimele întrebări ale cărţii lui Ogilvy constituie şi astăzi o controversă încă nerezolvată: Publicitatea ridică preţurile produsului? Corupe editorii? Încurajează monopolul? Vinde produse de calitate proastă? Este publicitatea un pachet de minciuni? Ar trebui publicitatea să fie folosită în politică sau în campanii umanitare?