În 1968 – eram student şi cântăream mai puţin de jumătate din cât cântăresc acum – am găsit o carte proaspăt publicată în colecţia Aventura – aia cu un „a“ pe copertă, fără nici o ilustraţie. În aceeaşi colecţie apăruseră cu puţin timp înainte două traduceri ce mi se păruseră foarte interesante (în comparaţie cu cărţile publicate în mod obișnuit): Nevada, un western de Zane Gray, şi Arcaşul verde de Edgar Wallace. Aşa că am cumpărat imediat Astă seară, Marlowe. Nu auzisem până atunci de Raymond Chandler şi nu mă aşteptam la ceea ce aveam să găsesc între copertele de-un bleu ciel.
Peste câţiva ani, în colecţia Enigma aveau să apară şi alte romane ale lui Chandler. Dar nici unul dintre ele nu avea să mai aibă asupra mea efectul avut de Astă seară, Marlowe. N-am înţeles de ce titlul romanului – Little sister – a fost tradus astfel, dar pentru mine nu avea importanţă cum se numea cartea în original. Atunci când am citit romanele lui Hammett şi cele ale lui Ross McDonald am aflat că mai existau şi alţi detectivi croiţi după un calapod asemănători. Dar nimeni nu avea să-mi scoată vreodată din minte că arhetipul detectivului particular era Philip Marlowe (numele lui este alcătuit din 13 = 6 + 7 litere, ca să cităm din spusele unei eroine din carte). E dificil pentru dumneavoastră să înţelegeţi şocul provocat de eroul lui Chandler într-o lume a cititorilor obişnuiţi cu literatura poliţistă sovietică. Mai mult, şocul era agravat de faptul că romanul acela era literatură adevărată, plină de lucruri înţelepte, de observaţii ce dovedeau o cunoaştere intimă a naturii umane şi caracterizată de o mânuire plină de eleganţă a cuvintelor. Am citit şi am recitit romanele lui Chandler. De fiecare dată descopeream ceva nou, o expresie, o cugetare, o imagine – adică povestea în sine avea importanţa ei, dar cartea îţi oferea multe bucurii chiar şi atunci când cunoşteai acţiunea.
Admiraţia mea pentru Chandler a fost sporită şi de o legendă aflată prin anii şaptezeci – şi pe care n-o mai regăsesc acum în maldărul de informaţii de pe net. Se spunea că Raymond Chandler – epuizat din cauza efortului depus pentru a obţine succes în afaceri – era în pragul prăbuşirii. Deprimare, alcoolism şi alte asemenea bucurii riscau să-l scoată nu numai din afaceri, ci şi din societate. Şi atunci un medic i-a recomandat să lase naibii munca epuizantă şi să se ocupe de lucruri relaxante. Şi care ar fi un asemenea lucru relaxant, după opinia dumneavoastră? a întrebat Chandler. Ştiu şi eu? i-a răspuns doctorul. Scrie povestiri poliţiste. Presupun că o asemenea activitate nu poate fi decât relaxantă. Şi astfel a ajuns Raymond Chandler să scrie poveşti poliţiste, la vârsta de patruzeci şi patru de ani.
Era o legendă minunată, care spunea – de fapt – că poţi să ajungi scriitor şi după patruzeci de ani. Şi care conţinea un sâmbure de adevăr. De ce nu a continuat Chandler să se ocupe de afaceri? Se pricepea, avea relaţii, deci şi-ar fi găsit cu uşurinţă o slujbă. Pe de altă parte, Chandler a folosit în activitatea literară energia şi tenacitatea care-l făcuseră un om de afaceri de succes. Iar contractele cu Hollywood-ul au demonstrat că-şi păstrase talentul de negociator. Şi, dacă e s-o luăm altfel, de ce a scris literatură poliţistă, când în tinereţe scrisese poezie şi proză mainstream? Pentru cei ca mine, legenda asta mai spunea ceva: că nu există genuri literare minore, că valoarea acestora este dată de talentul scriitorilor.
Raymond Chandler a transformat modul în care era percepută literatura poliţistă de către critici (aşa cum Stephen King a făcut cu literatura horror), adică a făcut posibil ca intelectualii să citească romane poliţiste făţiş, fără s-o mai facă pe furiş. Da, puteai să citeşti cărţile sale (şi ale altor câţiva, precum Hammett) fără să fie nevoie să te scuzi. Iar asta a devenit posibil din cauză că romanele sale erau mai bune decât foarte multe cărţi acceptate de critică. Cititorii au sesizat de la bun început valoarea literară a acestora şi le-au primit cu entuziasm. Generaţie după generaţie îl redescoperă pe Chandler, iar poveştile sale sunt citite cu patimă – dovadă că au rămas actuale, iar detectivul Marlowe este şi în zilele noastre un erou ce face să vibreze anumite corzi din sufletele noastre. Reeditarea cărţilor lui Chandler – chiar şi acum, în vremuri de criză – se dovedeşte o iniţiativă lăudabilă. Nemira a făcut un lucru admirabil oferindu-ne o ediţie completă a operei chandleriene – cele şapte romane plus patru volume cu povestiri. Trebuie să atrag atenţia, în primul rând, asupra volumelor cu povestiri, pentru că cele şapte romane au mai fost publicate în țara noastră, dar cea mai mare parte a povestirilor n-au mai fost traduse în româneşte (iar printre ele am descoperit unele extraordinare).
Sper că v-am convins că merită să-l citiţi pe Chandler. Însă pentru cei care l-au descoperit mai demult pe Raymond Chandler am o recomandare: Metafizica detectivului Marlowe, de Mircea Mihăeş. Ştiu prea bine că în minunata noastră ţară un om de cultură e admirat cu entuziasm de cei care îi împărtăşesc opiniile politice şi bălăcărit cu ferocitate de cei care nu fac parte din aceeaşi tabără, dar vă rog să faceţi, de data asta, o excepţie de la regulile nescrise ale ţării şi să citiţi cartea criticului timişorean fără păreri preconcepute. Este scrisă atât cu mintea, cât şi cu sufletul. Mircea Mihăeş este un admirator sincer al lui Chandler, iar analiza pe care o face operei acestuia dovedeşte (după cum era de așteptat) profesionalism şi talent. Este o lucrare care se adresează tuturor amatorilor de lectură, nu numai criticilor, iar admiratorii lui Marlowe vor descoperi motive suplimentare pentru a-şi aprecia idolul. Credeţi-mă, am citit cartea ca pe un roman de aventuri, cu sufletul la gură, şi vă asigur că merită s-o citiţi şi dumneavoastră.
Imagine scriitor: ejohnlovebooks.com