Vară, cald, caniculă. Și dau peste o carte cool, cu un titlu care se potrivește la fix acestor zile fierbinți: Pe uscat sau cu paharul plin. Călătoriile unui băutor de Lawrence Osborne (ed. Publica). Autorul este, poate, unul dintre cei mai erudiți călători și băutori contemporani (sper că volumul de față clarifică nuanța subtilă dintre băutor și consumator de alcool), iar povestea pe care o spune este o încercare de a-și rezolva ceea ce el numește „o criză personală, o curiozitate privată“, luându-și câteva luni pentru a se „drege“ după o serie de episoade alcoolice.
Dincolo de nivelul declarativ, rămâne însă o întrebare nerostită: ce (se) poate învăța de la țările care au interzis alcoolul (deși, dacă cineva poate găsi ceva de băut în asemenea locuri, acesta este connaiseur-ul Osborne)? Răspunsul este o scufundare fascinantă într-un carusel complex de idei și ipoteze dintre cele mai vechi, despre modul în care concepem funcționarea celor două lumi pe care le numim Estul și Vestul, despre plăcerea și lupta dintre a bea și a nu bea și despre ritualul de a obține o băutură atunci când vrei și unde vrei, fie într-o fabrică de bere din Pakistan, într-o vie din afara Beirutului, în bordelurile poziționate de-a lungul frontierei dintre Malaezia și Thailanda, în insulele din estul Scoției sau de Anul Nou în Oman. O poveste dureros de sinceră, de o onestitate dezarmantă. O carte de citit la orice oră, de preferat cu o pauză la ora 18:10. – Louis Ulrich
Și dacă vă întrebați ce impact poate să aibă o carte despre băuturi, beție…, iată câteva referințe critice:
O meditație reconfortantă, sclipitoare, despre toate, de la calitățile universale pe care trebuie să le întrunească un bar bun, până la misterele vodcii… Neîncetat subtilă. – Boston Globe
În acest amuzant eseu de călătorie/memorii, [Osborne] combină ambele sale iubiri cu un amestec de proză strălucitoare și observații profunde… O fascinație fără sfârșit. – Chicago Tribune
Osborne stârnește câteva reflecții profunde și amare… Din Dubai până la Beirut, din Islamabad până în Brooklyn, meditațiile lui Osborne asupra fermentării și distilării induc o mulțime de divagații pline de substanță, ample, eterne. – Publishers Weekly
Un băutor cosmopolit și prodigios face un tur prin locuri selecte, în care alcoolul curge în voie și prin altele unde asemenea spirtoase sunt strict interzise… Dezinvolt, splendid și bine servit. – Kirkus Review
În exclusivitate pentru voi, un pasaj dintr-o lectură răcoritoare, revigorantă, reconfortantă:
”Din nou Beirut. Într‐o seară, am fost invitat la o petrecere într‐un penthouse, situat la etajul al cincilea, al unui milionar sunit, din domeniul construcțiilor. Un loc opulent în stilul Beirutului, boluri cu fructe și tablouri în ulei și sofale moi în care poți să te afunzi de parcă fi paturi de moarte. Stilul Europei, al banlieues din Paris. Al vilelor din Saint Germain‐en‐Laye și Enghien‐les‐Bains, al caselor de la periferiile Milanului, în care clasele industriale au început să‐și etaleze gusturile lugubre și simțul atroce al bucuriei materiale. Este destul de plăcut. Ai sentimentul că nimeni nu o să obiecteze dacă bagi un trabuc la sfârșitul mesei. Gazda era un bărbat în jur de 60 de ani și avea o nevastă frumoasă, sofisticată, cu 20 de ani mai tânără decât el. Făceau glume și râdeau mult. Erau bogați și se fâțâiau prin toată lumea. Era, de fapt, Ziua Recunoștinței și pregătiseră un enorm curcan umplut la sferă extrem de relaxată, întreținută de un bufet cu băuturi alcoolice din care gazdele, fiind musulmani, nu se serveau. Ele erau pentru noi, oaspeții, iar ginurile cu tonic și kirurile erau mixate și oferite cu o politețe încântătoare și dezinteresată.
Pe când așteptam cina, gazda și‐a adunat oaspeții în jurul sofalelor și a spus că văzuse cele mai grozave panouri publicitare din tot Beirutul. Le mai remarcase vreunul dintre noi? Erau reclame la o variantă locală de Red Bull care tocmai ce ieșise pe piață. Iat‐o! A înșfăcat o cutie din frigider și ne‐a arătat‐o. Se numea Pussy.
— Credeați că glumesc? Numai în Liban. Numai în Liban o băutură răcoritoare energizantă ar putea fi numită Pussy. Numai aici. Poți să‐ți imaginezi asta în Egipt? Sau în Golf? Văd reclame la Pussy în tot orașul. Oriunde mă întorc – Pussy. Nu? Cred ei că localnicii n‐or să priceapă?
— Da, a strigat una dintre femei, am văzut astăzi un camion urcând Muntele Liban – avea cuvântul „Pussy“ pe laterală. Mă întrebam…
— Vezi? Numai în Liban. Ce geniu a venit cu chestia asta?
Râdeau cu lacrimi.
— Panouri publicitare Pussy peste tot, a suspinat gazda, lăsându‐se pe spate și surprinzându‐mi privirea. Vedeți ce fel de oameni suntem. Extraordinari.
Tonul era, prin urmare, civilizat și deschis. După curcan și plăcinta cu mere, complet și autentic american, au sosit sticlele. Nu este ceva neobișnuit aici, în Beirut, să vezi sticle de Blue Label scoase din lăzile lor speciale căptușite cu mătase și puse la dispoziția oaspeților. Două mii de dolari este un preț înfiorător pentru un scotch blended, însă whisky‐ul este o băutură de imagine, un certificat de apartenență la o comunitate globală de consumatori, iar prețul ei este o parte necesară a mesajului său.
Eu, unul, am optat pentru arak, pentru că sunt un snob single malt, însă oamenii de afaceri mai în vârstă aflați la masă spuneau că auziseră zvonuri despre un nou Johnny Walker ce avea să fie pus la dispoziția celor extrem de bogați, un amestec chiar și mai scump decât Blue Label.
Ah, Johnny Walker, au mormăit ei apreciativ. Misterul misterelor, băutura băuturilor! Până și musulmanii care nu beau au opinii despre Johnny Walker. Un alt oaspete, un bărbat în jur de 80 de ani, care era tot din domeniul construcțiilor, a descris situația de pe șoseaua care leagă Arabia Saudită de Bahrain. Pe la jumătatea drumului dintre ele, spunea el, există o casă de oaspeți unde șoferii saudiți care se întorc spre frontiera lor și care sunt prea beți ca să mai conducă sunt găzduiți și supravegheați până trezesc din beție. Un lucru remarcabil, apetitul
saudiților pentru băutură, faimos în tot Orientul Mijlociu. Un lucru josnic, dacă te gândești la el. O pasiune întunecată și secretă care se exprimă nu în convivialitate veselă și exuberanță prietenească, ci în camere de hotel distruse, în scene respingătoare și în casa de oaspeți de pe șosea în care bețivii se îngrămădesc precum dependenții de crack, după dezmățul din Bahrain.
Pentru musulmanii care trăiesc în țări mai tolerante, însă, apetitul pentru pileală al saudiților este mai puțin șocant decât o dovadă de caracter legată de condiția generală a unui popor. Toată lumea știe că saudiții sunt porci, par a spune adesea libanezii, și asta pentru că ei trăiesc acolo și nu aici. Pentru că ei nu au Pussy în magazinele de la colțul străzii sau Johnny Walker Blue Label. Pentru că nu au învățat cum să‐și controleze dorințele. Alcoolul este dorință, mai ales whisky‐ul, acea expresie supremă, dar blestemată a sa.
Gazda a spus:
— Uitați‐vă la mine. Sunt înconjurat de sticle de Johnny Walker. Sunt eu tentat să beau un pahar cu voi? Nicidecum. Sunt perfect fericit că voi sunteți fericiți bând Johnny Walkerul meu. Nu am niciun fel de emoții față de el. Ceea ce este interzis nu are legătură cu băutura. Eu mi‐am clarificat ce pot și ce nu pot să fac. Așa că problema nu apare. Eu nu urăsc Johnny Walkerul pentru că este un simbol al Satanei sau pe dumneavoastră sau Occidentul. Abia ce am mâncat curcan cu merișor. Este acesta un simbol al Americii? Noi nu suntem stingheriți de nimic și, în mod sigur, nu de alcool. Pur și simplu, nu este pentru noi. Îl lăsăm, liniștiți, la o parte. Bucurați‐vă de scotchul dumneavoastră.”