Recunosc! Aveam o prejudecată legată de prinţesele care se apucă de scris, imaginându-mi că sunt nişte fandosite cu pretenţii de literate, dar care nu depăşesc acea preţiozitate de salon. Papagalul verde, cartea Marthei Bibescu (Polirom, 2014), m-a scuturat de nu m-am văzut, obligându-mă să-i recunosc valorea.
În locul unor pagini încărcate de înflorituri şi dulcegării, am găsit nişte observaţii cutremurătoare şi o mare cunoscătoare a sufletului uman. Microromanul prinţesei Bibescu îmbină sensibilitatea unei scriituri delicate cu detaliile incisive specifice analizei psihologice, atât de bine construite, încât vei avea impresia că ai în faţă un manual de psihanaliză în proză, centrat mai ales pe secretele transgeneraţionale.
Papagalul verde poate fi metafora nevoii de afecţiune ignorate de părinţi. Această pasăre exotică a fost singura pată de culoare în somptuoasa casă a unor nobili ruşi exilaţi în sudul Franţei, transformată într-o criptă pentru cei vii. De fapt, întreaga familie a fetiţei ce şi-a găsit alinarea în afecţiunea trezită de un papagal este fantomizată de Saşa, fratele protagonistei, mort la vârsta de opt ani, dar prezent în orice discuţie a părinţilor. Doliul mamei a urmat calea negaţiei, ca formă de apărare. Toţi copiii familiei erau comparaţi mereu cu Saşa, dar nu acel Saşa din trecut, deoarece acesta devenise o plăsmuire a mamei, care şi-l imagina crescând, dincolo de vârsta decesului. Saşa era cel mai bun din clasa lui, era un soldat curajos, apoi un comandant decorat în Primul Război Mondial, chiar dacă murise cu multă vreme înainte să înceapă luptele.
Saşa mă părăsise, dispăruse în nori, n-aveam să-l mai văd vreodată. Dar, în disperarea mea, primisem un ajutor din cer: crezusem că papagalul verde îmi va ţine loc de toate, că va fi confidentul meu, sufletul la care să mă spovedesc, prietenul meu, o fiinţă vie pe care s-o iubesc (…). Crezusem că are să fie al meu…
Durerea părinţilor ajunsese în pragul unei halucinaţii morbide, care a condamnat-o pe micuţă la o singurătate apăsătoare, din care nu a scos-o decât un papagal zărit într-una dintre plimbările făcute alături de mama ei. În lipsa unor părinţi calzi, s-a îndreptat spre o necuvântătoare capabilă să-i vorbească despre iubirea de aproape. Trăind într-o familie pentru care prezenţa celor vii nu mai conta, este impresionată de atenţia papagalului ce s-a îndreptat spre ea. Acest papagal colorat o alesese pe Ea, îi recunoştea existenţa ignorată de o mamă pentru care numai copilul mort era important, devenind prima fiinţa receptiva la tandreţea ei copilarească.
Maturizarea emoţională a protagonistei a purtat urma întâlnirii cu papagalul, care a învăţat-o ce înseamnă să-şi dorească afecţiunea şi să nu o poată avea. Pe măsura ce depăşeste vârsta copilăriei, va regăsi apropierea umană odată cu naşterea lui Marie, sora ei. Introducerea noului personaj feminin devine un regal de proza coborâtă adânc în subtilităţile sufletului uman. Abia acum Martha Bibescu îşi arată condeiul sfredelitor, asemenea unui bisturiu îmbrăcat în mătase. Identificarea psihologică a protagonistei cu sora mai mică, pe care o aşteapta finalul unui personaj dintr-o piesă de Ibsen, secretele ascunse ale părinţilor, festele jucate de inconştientul familial şi repetiţia unor scenarii de viaţă pe linie feminină devin o lectie de psihologie transgeneraţională, frumos expusă de Martha Bibescu prin nişte pasaje de-o mare forţă estetică.
Deşi atmosfera pare, la începutul romanului, sufocantă, nu-l poţi lăsa din mână. Prinţesa Martha Bibescu ştie cum se ţese pânza unor secrete ce stârnesc interesul celui dornic să urmeze coridorul enigmelor, care duce spre conacul unei vechi familii ruseşti. Aceste secrete adaugă nota de mister ce te va ţine prizonier, minunându-te, în final, de ce poate născoci mintea unei nobile cosmopolite înzestrate cu imaginaţia dublata de abilitatea de-a citi umbrele fiinţei umane.