Fetița care se juca de-a Dumnezeu este un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Vă veți putea întâlni cu Dan Lungu la Gaudeamus 2014, sâmbătă, 22 noiembrie, la standul editurilor Polirom și Cartea Românească, unde va lansa acest volum la ora 13.00, alături de Carmen Muşat, Monica Joiţa, Daniel Cristea-Enache.
Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru cîteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrîna familiei Bosse, Nona. Întîmplător, întîlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali. Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele cîteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sînt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii. Totul într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.
Vă oferim un fragment în exclusivitate:
Ieşi afară, că Rădiţa are nevoie la baie, a strigat mama, care o urmărea ca un înger păzitor într‑o cămaşă lungă de noapte, de culoarea sîmburilor de prună, şi tata a scos capul, cu jumătate de faţă plină de spumă şi jumătate rasă, ca şi cum ar fi dormit pe‑o mînă pe malul înspumat al mării. Dacă nu i‑ar fi fost aşa de somn, ar fi rîs. Acu ţi‑ai găsit să te bărbiereşti, nu ştii că e ora de plecat la şcoală? s‑a răstit în şoaptă mama, furioasă, se simţea asta după ş‑urile ca nişte balonaşe de gumă care se sparg. Mereu aveau necazuri din pricina toaletei, cu toate că atunci era ceva mai bine, fiindcă Mălina învăţa după‑amiază şi se trezea cînd o gîdila soarele la buric. Neplăcerile începuseră de cînd locuiau cu toţii la Buna şi la Bunu, adică de cînd intrase la şcoală, fiindcă înainte, la apartament, aveau două băi. Se mutaseră cu toţii în casa în care mama crescuse cînd era mică, pentru a avea bani de păpuşi, bomboane şi rochiţe. În locul lor, la bloc stătea altcineva, un nene şi o tanti fără copii, pe care nu‑i văzuse decît o singură dată. Cînd se vor sătura de locuit acolo sau cînd nu vor mai avea bani să plătească, nenea şi tanti vor pleca, iar ei se vor întoarce şi vor avea din nou două băi, nu vor mai fi nevoiţi să se certe dimineaţa, mai ales în timpul săptămînii, căci duminica era altceva. Primii care mergeau la toaletă erau Buna şi Bunu, însă ea nu‑i vedea niciodată, fiindcă o făceau în zori, cînd nici soarele nu era dezmeticit. Cică aşa sînt bătrînii, fac pipi mai mult noaptea, în timp ce copiii fac mai mult dimineaţa, iar bebeluşii toată ziua. Bunicii nu trăgeau apa niciodată, fiindcă baia era chiar în faţa camerei unde dormeau ea şi Mălina şi nu voiau să le trezească. Tata zicea că nu de somnul copiilor aveau ei grijă, ci nu trăgeau apa fiindcă erau nişte zgîrciobari, iar mama se enerva, pocnea balonaşe, îl invita să‑şi ţină fleanca şi uneori trîntea uşa. Tata le făcea din ochi, ei şi Mălinei, rîdea numai cu buzele, fără să scoată zgomot, şi spunea că nu înţelege de ce se oftică din pricina unor bătrîni care mai degrabă îşi vînd un rinichi decît să scoată banul din pungă ca să‑şi cumpere un televizor nou, cu culori adevărate şi diagonală ca lumea. Mălina chicotea, dar ea îşi ţinea dinţii încleştaţi, chiar dacă îi venea un pic să se hlizească. Se abţinea, strîngînd uşor pumnii, dacă era nevoie, dar nu voia să rîdă de Buna, fiindcă după aceea i‑ar fi părut rău. Tata ieşi năuc din baie, cu două feţe în loc de una, ea a intrat, iar înăuntru nu mirosea a nisip şi a scoici, ci a frişcă de săpun şi a pastă de dinţi. În primul moment cînd s‑a aşezat pe colac pipile nu voia să iasă, ca şi cum l‑ar fi speriat mama cu şoaptele ei răstite, nu voia să deranjeze, dar asta n‑a durat mult, doar cît te‑ai uita o dată la ceas, şi izvoraşul şi‑a dat drumul, atît de tare, încît s‑a speriat că trezeşte toată casa, aşa că a închis ochii şi şi‑a băgat degetele în urechi. Chiar după ce s‑a mai domolit, a rămas cu orificiile astupate, se simţea bine aşa, ea somnoroasă şi pipile susurînd, cu o lumină verzuie sub pleoape, cu burtica răsuflînd uşurată şi o senzaţie de plutire, încît i‑ar fi plăcut să dureze o mie de ani. Hai, că se răceşte cacaua cu lapte, i‑a strigat mama pe gaura cheii, cu voce severă şi catifelată în acelaşi timp. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, a inventat un joc despre care nu vorbea nimănui şi care îi plăcea mai ales vara. Se ţinea cu udul cît mai mult posibil, pînă simţea vezica rotundă şi frumoasă, frigînd, ca şi cum ar fi înghiţit un soare mic şi lichid, se întindea pe spate şi stătea nemişcată, ca să reziste mult, mult de tot, respira regulat, mai mult pe nas, pînă junghiurile o fugăreau la toaletă sau după vreun copac. Cu cît se ţinea mai mult şi burta era mai tobă, cu atît mai plăcute erau momentele eliberării, încît uneori gemea încetişor şi i se făcea ruşine pînă în creasta urechilor. Nu de puţine ori, cînd juca acest joc, îşi amintea de dimineaţa cu tatăl bărbierit‑pe‑jumătate şi mama grijulie, în cămaşă de noapte şi cu părul şuvoi, dimineaţa în care habar n‑avea ce‑o să se întîmple mai tîrziu. Îi trebuia o groază de răbdare pînă pic‑pic‑pic i se umfla vezica, de aceea era greu de jucat. Vara mînca pepene roşu şi bea mult suc, normal. Te leorbăi ca o raţă, îi striga Buna. Ce ai, ţi‑e rău? o întreba dacă o vedea întinsă pe spate, abia respirînd. Ea dădea din cap că nu. Ţi‑e lene? zicea în glumă Buna. Şi atunci dădea din cap că da, iar uneori o pufnea rîsul şi mai că se scăpa pe ea.
A băut cacaua cu lapte ca pe apă, într‑adevăr, se cam răcise, iar caimacul i s‑a lipit de cerul gurii, scîrbos şi elastic, ca pieliţa albă de pe bubele cu zeamă. A încercat de vreo două ori să‑l scoată cu degetele, dar numai nu‑l nimerea, iar degetele erau sărate, nu‑şi dădea seama de la ce. S‑a gîndit că ar fi culmea să întîrzie la şcoală din pricina caimacului şi atunci mama i‑a spus vezi să nu întîrzii la şcoală, fetiţă. O muştruluia şi o grăbea în acelaşi timp, era ciudat cîte lucruri putea face deodată cu vocea.
Dan Lungu (n. 1969), director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, membru al Uniunii Scriitorilor din România. La Polirom a publicat romanele Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere) (2004, 2007, 2010, 2012), Sînt o babă comunistă! (2007, 2010, 2011, 2013; ecranizat în regia lui Stere Gulea; în 2010, premiera piesei de teatru Baba comunistă pe scena Teatrului Bouwkunde din Deventer, Olanda; în 2013, premiera maghiară la Teatrul „Katona József” din Budapesta, iar la Ateneul Tătăraşi din Iaşi premiera naţională a piesei; versiunea franceză a cărţii dublu nominalizată la Premiile Europene Jean Monnet, Franţa, 2008; versiunea poloneză nominalizată la Premiul pentru literatură central-europeană „Angelus”, 2011), Cum să uiţi o femeie (2009, 2010, 2011) şi În iad toate becurile sînt arse (2011, 2014), volumele de proză scurtă Băieţi de gaşcă (2005, 2013) şi Proză cu amănuntul (2008) şi a coordonat, în colaborare, Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (2008), Str. Revoluţiei nr. 89 (2009) şi Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism (2014). Cărţi ale sale au fost traduse în franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă, norvegiană şi turcă.