Într-un interviu de acum doi ani, Marin Mălaicu-Hondrari îmi spunea că nu are nicio relevanţă dacă ai trăit sau nu ceea ce scrii. „Relevant e dacă reuşeşti să scrii convingător sau nu. În acelaşi timp, mai cred şi că, deşi există infinite modalităţi de a spune aceeaşi poveste, o singură modalitate e cea potrivită, adică aceea pe care cititorii o recunosc“.
Noul său roman, Războiul Mondial al Fumătorilor (colecția Ego. Proză, ed. Polirom) nu e un roman de dragoste. Nu e despre „orfanii cu părinţi”. Nu e istoria unei prietenii. Nu e despre Loja Mondială a Fumătorilor. Nu e o distopie politică. Nu e despre escapade tabagice. Este toate acestea la un loc.
Romanul va fi lansat la Gaudeamus 2015, Cupola Romexpo, standul Editurii Polirom, pe 21 noiembrie 2015, de la ora 18.00. Despre Războiul Mondial al Fumătorilor vor vorbi scriitorii Ana Dragu și Dan Coman, iar Lucian Dan Teodorovici va modera acest dialog.
Războiul Mondial al Fumătorilor este o poveste pentru fiecare dintre noi: YOU’LL NEVER SMOKE ALONE… după lectura acestui roman, din care vă ofer un fragment:
Coborând din sat, am dat peste un pâlc de eucalipţi la marginea unei mlaştini şi am oprit acolo ca să fumez o ţigară, să mă uit la trunchiurile eucalipţilor, cu înălţimea lor ameţitoare, şi la lăstărişul abundent din jurul mlaştinii. Atunci m‑a sunat tata şi am avut un moment de panică, pentru că era prima dată când mă suna de când venisem în Camarile. I‑am răspuns cât de repede am putut, mi‑am lipit telefonul de ureche şi am închis geamurile maşinii ca să‑l pot auzi cât mai bine. Cu multe poticneli şi ocolişuri, dregându‑şi vocea mai mult decât de obicei, a reuşit până la urmă să mă facă să înţeleg că se lăsase de fumat. Şi nu de o zi, două, ci de treizeci şi şapte de zile. L‑am întrebat ce‑l apucase. Şi tot cu şovăieli, cu pauze lungi în care îşi căuta cuvintele, mi‑a explicat de ce se lăsase de fumat. Ascultam îngrozit, inima mi se făcuse cât un purice, pentru că mă temeam de ce e mai rău, şi nimic nu e mai rău ca un cancer la plămâni. „Păi, cum să‑ţi zic“, s‑a cotit tata, „fumez de la treisprezece ani, iar acum am cincizeci şi nouă. E ceva, calculează şi tu. Şi maică‑ta e cu nouă ani mai tânără decât mine şi e o femeie încă frumoasă. Ne iubim încă, ce să zic. Numai că, ştii şi tu, fumatul complică treburile de la o vreme. Ne băgăm în pat şi ea e drăgăstoasă, numai că eu nu prea mai… înţelegi?“. Sigur că înţelegeam şi aproape că îmi venea să râd de bucurie. Mă aşteptasem la ceva mult mai groaznic, dar apoi, odată spaima trecută, mi‑am dat seama că tata trecea printr‑un moment extrem de greu. „Încă nu e totul pierdut“, mi‑a zis el, râzând uşor, „dar trebuie să am grijă, să salvez ce se mai poate salva, să am grijă şi poate că o să fie iarăşi ca pe vremuri. Dar tu fumează liniştit, tu eşti încă tânăr, o să‑ţi dai tu singur seama când va fi cazul să te opreşti“. Am început să râd. „Bine, tată. Mi‑a plăcut asta cu fumează liniştit. Îţi dai seama că după ce mi‑ai spus ce mi‑ai spus mi‑a cam pierit cheful de fumat.“ „Cine ştie“, a zis tata, „poate la tine va fi altfel“.
După ce am închis telefonul am simţit brusc prezenţa celor şaptezeci de cartuşe de ţigări de pe bancheta din spate. Şapte sute de pachete. Paisprezece mii de ţigări. Am coborât toate geamurile şi mireasma eucalipţilor a umplut maşina.
În seara aceea, pe drumul spre rulotă, m‑am gândit mult la tata, de fapt, nu‑mi amintesc să mă fi gândit şi la altceva, doar la el, la cât de tare trebuie să‑l fi descumpănit problema asta nouă în viaţa lui, teribil de serioasă, încât ajunsese să mă sune, el, care întotdeauna fusese cât se poate de discret cu viaţa lui personală. Pe măsură ce mă apropiam de rulotă reduceam tot mai mult viteza maşinii, ca şi cum aş fi ştiut că, odată ajuns, legătura cu totul nouă care se crease între mine şi tata avea să se spulbere. În acele momente era omul la care ţineam cel mai mult, îl iubeam cu o iubire inexplicabilă, animalică, pentru că în realitate nu ştiam mai nimic despre el. Nu ştiam, de exemplu, ce făcuse înainte să o întâlnească pe mama, ce visuri avusese şi câte dintre ele i se împliniseră. Vreau să spun că mi se părea fascinant să ţin atât de mult la un om despre care nu ştiam aproape nimic.
Stau întins în şezlong, e noapte, beau whisky şi grămăjoara de chiştoace creşte în stânga mea. Am aprins reflectorul de pe rulotă, farul celor rătăciţi pe marea de nicotină. Mă gândesc la preşedintele Ricardo Rivas Ponti şi la ultima noastră întâlnire, când mi‑a vorbit despre diferenţa dintre fumatul urban şi fumatul rural.
„Fumătorul urban aproape că nu se mai bucură de ţigară“, a zis preşedintele. „Fumează compulsiv, pe apucate şi aproape niciodată nu‑şi duce ţigara până la capăt. Fumătorul urban trage câteva fumuri la repezeală, apoi e silit să arunce ţigara, pentru că a ajuns la metrou sau a venit taxiul ori un client tocmai a intrat în sediu ori el tocmai a ajuns în faţa blocului. Dacă se aşază pe o bancă, în parc, imediat apare un perturbator, fie el un sectant, fie unul care‑i cere o ţigară, fie un binevoitor care se găseşte să‑i reamintească cât de dăunător e fumatul. În schimb, fumătorul rural are o altă relaţie cu ţigara. Sau avea, pentru că acum, nu‑i aşa?, aproape că nu mai există sate. Ţăranul când fumează nu mai face şi altceva. Stă jos sau proptit şi fumează ţigara până la capăt. În acest timp nu vorbeşte la telefon, nu şofează, nu navighează pe internet, nu‑şi consultă agenda.“
Trecuse aproape o lună de la discuţia noastră despre fumatul urban şi fumatul rural, iar Ricardo Rivas Ponti nu mai dăduse niciun semn. Tocmai acum, când în sfârşit primisem veşti de la Ada. De fapt, îmi trimisese un pachet. Mi‑l adusese un motociclist care mai întâi mi‑a speriat găinile, apoi a oprit lângă mine, a scos dintr‑o geantă un pachet, mi l‑a aruncat în braţe şi mi‑a strigat, fără să‑şi ridice viziera: „De la Ada“, apoi a plecat în viteză, aşa cum şi venise.
Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008), Apropierea (roman, Cartea Românească, 2010; ediţia a II-a, Polirom, 2014; în 2015, a apărut în Polonia sub titlul Bliskość, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Małecki, şi în Spania, cu titlul Cercanías, la Ediciones Traspiés, traducere Elena Borrás), La două zile distanţă (poeme, Charmides, Bistriţa, 2011; premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania) şi Lunetistul (roman, Polirom, 2013). A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul după romanul Apropierea.