A trecut ceva vreme de când n-am mai citit un thriller cu atâta nesaț. Știu, pentru unii e o lectură facilă, ce poate să-ți lase în minte și în suflet o biată lectură comercială? Iată că poate! Te face să te simți în alertă, să cauți răspunsuri alături de personajele prinicipale, să găsești soluții ingenioase ori scăpări miraculoase din capcane mortale, toate astea în timp ce capitolele se succed sub ochii tăi.
Ghici cine moare primul, de M.J. Alridge (ed. Trei), este thrillerul meu preferat în perioada asta. Are un detectiv puternic, sexy, inteligent, care ascunde un trecut tulbure, a cărui cicatrice o poartă la vedere. Și e femeie – Helen Grace. Sunt puține thrillere contemporane reușite cu detectivi femei. Apoi, acțiunea, de-a dreptul diabolică, dar atât de inteligent construită, încât n-ai cum să nu dai paginile, ca să ajungi să vezi ce se întâmplă la final.
Nu vă spun mai multe, dar vă las aici primul capitol, în exclusivitate pentru voi.
”Sam doarme. Acum aș putea să-l omor. E întors cu spatele la mine — ar fi foarte simplu. Oare s-ar trezi dacă aș face vreo mișcare? Ar încerca să mă oprească? Ori s-ar bucura, pur și simplu, că se-ncheie coșmarul?
Nu mă pot gândi așa. Trebuie să încerc să-mi amintesc ce-i adevărat și ce-i bine. Însă atunci când ești captiv, zilele par că nu se mai termină, iar speranța moare cea dintâi.
Îmi scotocesc creierii în căutarea unor amintiri fericite, să țin gândurile negre la distanță, dar mi-e din ce în ce mai greu să le-adun.
Suntem aici de numai zece zile (sau să fie oare unsprezece?), însă viața normală pare deja o amintire îndepărtată.
Făceam autostopul, după un concert la Londra, atunci când s-a întâmplat. Ploua cu găleata și trecuseră mai multe mașini pe lângă noi fără să oprească. Uzi până la piele, eram gata să renunțăm, când a frânat în cele din urmă o dubă. Înăuntru era cald și uscat. Ni s-a oferit cafea dintr-un termos. Aroma ei a fost de-ajuns ca să ne înveselim. Gustul era și mai grozav. Nu ne-am dat seama că aceea va fi ultima noastră gură de libertate.
Când mi-am revenit în simțiri, îmi plesnea capul. Aveam gura năclăită de sânge. Nu mai eram în duba călduroasă, ci într-un loc întunecos și rece. Oare visam? Un zgomot din spatele meu m-a făcut să tresar. Dar nu era decât Sam, care se chinuia să se ridice.
Am fost jefuiți. Jefuiți și abandonați. Am înaintat de-a bușilea, zgâriind pereții care ne înconjurau. Niște plăci tari și reci. M-am ciocnit de Sam și l-am ținut strâns pentru o clipă, inspirând mirosul lui care-mi place atât de mult. Apoi a trecut momentul și ne-am dat seama în ce situație îngrozitoare suntem. Ne aflam într-o piscină scoasă din uz. Părăsită, neprietenoasă, fără trambuline, fără indicatoare și chiar și fără trepte. Luaseră tot ce putea fi valorificat. Lăsând în urmă un bazin adânc și neted din care era cu neputință să ieși.
Ticăloasa aia nemernică ne auzea oare țipetele? Probabil. Fiindcă, atunci când în cele din urmă ne-am oprit, s-a întâmplat. Am auzit sunând un telefon mobil și, pentru o clipă scurtă și victorioasă, am crezut că era cineva pornit să ne salveze. Dar am văzut apoi ecranul telefonului licărind pe pardoseala piscinei. Sam n-a făcut nicio mișcare, așa că m-am repezit eu. De ce trebuia să fiu eu? De ce trebuie mereu să fiu eu?
— Bună, Amy.
Vocea de la capătul celălalt era distorsionată, neomenească. Aș fi vrut să cer îndurare, să le explic că făcuseră o greșeală enormă, însă faptul că-mi cunoșteau numele părea să-mi taie tot elanul. N-am spus nimic, iar vocea a continuat, neabătută și imperturbabilă:
— Vrei să trăiești?
— Cine ești? Ce-ai făcut cu no…
— Vrei să trăiești?
Preț de un minut, n-am putut să răspund. Aveam limba încleștată. Și apoi:
— Da.
— Pe jos, lângă telefon, o să vezi un pistol. Are un singur glonț. Pentru Sam sau pentru tine. Acesta este prețul libertății tale. Trebuie să ucizi ca să trăiești. Vrei să trăiești, Amy?
Nu pot vorbi. Îmi vine să vărs.
— Ei, ce zici, vrei?
Și pe urmă telefonul moare. Iar atunci Sam întreabă:
— Ce-a spus?
Sam doarme lângă mine. Aș putea s-o fac chiar acum.”