Cu toţii avem amintiri mai mult sau mai puţin plăcute despre întîlniri cu oamenii în uniformă, dar cele mai frumoase poveşti despre poliţişti vin, cu siguranţă, de la scriitori. Momente comice sau de-a dreptul tragice, ieşiri ingenioase din situaţii critice sau autodenunţuri involuntare, pe toate le găsiţi în Scriitori la poliţie, o carte care reuneşte declaraţii pe proprie răspundere ale oamenilor de litere despre ciocnirile lor cu oamenii legii.
Am auzit, de-a lungul timpului, multe poveşti născute din intersecţia scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz. Toate cu tîlc. De ce n-ar sta o parte dintre ele într-o carte? De ce să nu aflăm noi cum relaţionează cele două categorii sociale cînd au contact una cu alta? Aşa că am invitat scriitori din generaţii diferite să dea cu subsemnatul despre întîlnirile lor cu poliţia. Sau cu miliţia. Şi au făcut-o. Nu ştiu dacă doamnele autoare şi domnii autori din această carte chiar au păţit ceea ce povestesc ori se joacă niţel cu imaginaţia. Domniile lor se jură că totul e întocmai cum scrie aici. Eu, unul, îi cred. Şi, oricum, atît timp cît există poliţie care să stabilească ce este şi ce nu este adevărat, nouă, celorlalţi, nu ne rămîne decît să stăm liniştiţi la locurile noastre. Şi să facem un lucru brav: să citim. (Robert Şerban)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
Drumul spre Rai e pavat cu cele mai bune cărţi
de Robert Şerban
Ne apropiam de Sibiu. Mai erau vreo 20 de kilometri. De vreo 10 aveam în faţă o camionetă. Care nu sărea de 80 la oră. Dar când voiam s-o depăşesc, ţuşti!, lua avânt. Şi atunci nu mai aveam cum să o fac: n-aveam cu… ce. Dacia nu trăgea, săraca. „Concertam” de mult, după al doilea kilometru. Claudia era numai ochi. Când speriaţi, când disperaţi, când – sau mi se părea mie? – amuzaţi. Ăla din faţă ba frâna, ba demara. Ba se ducea, ba se muia. E cert că mă încurca şi asta mă scotea din sărite. Vorbeam în rime, dar, cum de vorbă rea şi de sudalme nu înţelegea, îl pândeam şi aşteptam locul prielnic să-l… fac. Stăteam în fundul lui, ca să-l iau cu prima ocazie. La un moment dat am început să urcăm un deal. Cu a doua, cu huruit şi gâfâituri de motor, cu încurajări vocale din partea-mi şi ochi azurii din partea-i. Şi tot urcam, şi tot cu ăla în faţă, şi tot cu privirea pe stopurile lui, când am avut brusc revelaţia : urma coborârea. Acu’ ori…! Am apăsat acceleraţia la blană, am mişcat semnalizatorul în jos, am tras o înjurătură cu rază lungă de acţiune, am băgat într-a treia şi am intrat în depăşire. Era linie continuă, dar era şansa mea! Şi nu voiam s-o ratez. Greu, greu, foarte greu, duba Brumarului a trecut pe lângă acea camionetă, căci era grea, grea, foarte grea. Când am ajuns în dreptul cabinei şoferului, am intrat într-a patra şi am ţâşnit, parcă. L-am privit cu satisfacţie în oglinda laterală din dreapta, am semnalizat tacticos replierea, am mai făcut vreo 50 de metri şi câteva comentarii despre arta şofatului şi am observat maşina poliţiei. Era pitită în curbă, după un copac. Din ea a sărit şoferul, poliţist, şi a întins chestia aia reflectorizantă, pe care când o vezi trebuie să faci dreapta. Am anunţat-o pe Claudia că am be…gat-o pe mânecă, am încetinit cu dificultate (tocmai trecusem de 110 la oră), am semnalizat şi am oprit, la vreo 30 de metri de apărătorii legii. Totuşi, apucasem să văd: nu aveau radar. Deci nici cameră de filmat. Ajută-mă, Doamne! Am deschis geamul şi am aşteptat. Poliţistul venea calm. A salutat, s-a prezentat şi mi-a cerut actele. I-am răspuns politicos la salut şi l-am întrebat, cu cea mai îngerească faţă de care eram capabil, dacă am făcut ceva.
— Da, aţi efectuat o depăşire pe linie continuă.
— Eu?! Nu cred. Imposibil. A, am tras puţin volan stânga…
Dar atunci când a ieşit Citroënul acela roşu, ca să-l evit. Ce să fac? Dar n-am tăiat linia… Poate am atins-o…
— Nu, nu, asta s-a întâmplat după ce aţi depăşit camioneta.
— Ce camionetă? N-a fost decât acel Citroën roşu.
Şi, în timp ce dialogam cu poliţistul, m-am dat jos din maşină şi i-am dat actele. După ce s-a uitat în ele, mi-a spus:
— Pe dânsul l-aţi depăşit…
Când am privit în spate, am îngheţat, deşi afară erau vreo 8 grade în sus. Celălalt poliţist îl oprise pe amărâtul care mă ţinuse în fundul lui 10 kilometri şi care acum scria ceva.
— …iar acum dă o declaraţie despre ce s-a întâmplat.
Clar: aici se sfârşea drumul spre Rai.
— Dar unde vă grăbiţi aşa, domnu’… Şerban Robert-Dumitru?
— Mergem la târgul de carte de la Bucureşti. La Gaudeamus. Începe mâine şi trebuie să ajungem să pregătim şi noi standul, că avem o mulţime de lansări de cărţi…
— Am înţeles. Dar ştiţi că este interzisă depăşirea pe linie continuă…
— Când am intrat eu în depăşire nu era linie continuă… Aveam voie… Apoi am văzut, când deja eram în depăşire, că altfel nu mă băgam. Sunt şofer conştient, domne, sunt şi eu ziarist, ştiu ce se face şi ce nu… Am şi eu prieteni printre poliţişti, ştiţi, mai lucrăm împreună pe teren, la acţiunile lor, scriem despre ei, ei ne mai dau câte-un tromf… Cum se face…
— Şi ce cărţi aveţi în maşină? Documente de însoţire a mărfii aveţi?
— Da, cum să nu! Avem de toate: poezie, romane, cărţi pentru copii. Avem şi Şerban Foarţă, ştiţi, cel care a compus pentru Phoenix, tocmai i-am publicat o splendoare de…
— Îmi pare rău, trebuie să vă reţinem permisul.
Robert Şerban este scriitor şi jurnalist. Realizator şi moderator al emisiunii de televiziune „Piper pe limbă” (TVR Timişoara), redactor al revistei Orizont, editorialist al publicaţiei Banatul Azi.
A publicat mai multe cărţi: Fireşte că exagerez (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), Pe urmele marelui fluviu (coautor, poezie, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul Filialei Timişoara a USR), Barzaconii (proză, 2005), Cinema la mine-acasă (poezie, 2006, Premiul revistei Observator cultural şi Premiul Filialei Timişoara a USR), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşină (publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic (coautor, poezie, 2008), Moartea parafină (poezie, 2010, Premiul revistei Luceafărul de dimineaţă şi Premiul Filialei Timişoara a USR), Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (2014), Timişoara. [20] Artişti ai Generaţiei ’80 (critică de artă, 2015), Livius Ciocârlie. Mai degrabă îmi vine să rîd. Dialoguri de Robert Şerban (2015), Puţin sub linie (poezie, 2015, Premiul Radio România Cultural), Vorbesc în gînd, cu voce tare. Dialoguri cu un cristian (2016).
Poemele i-au fost traduse în germană, sîrbă, polonă, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, idiş, maghiară, norvegiană, suedeză, arabă, ucraineană, macedoneană şi au apărut în antologii şi publicaţii din România şi din străinătate.