Daniela Zeca ne prezintă un Iran mai puţin cunoscut. Nu-l vedem la ştirile despre arme nucleare, fundamentalişti, ameninţări teroriste sau ignoranţă. Este Iranul unde s-a păstrat una dintre cele mai vechi religii ale omenirii-Zoroastrismul (întemeiată de profetul Zarathustra) şi unde oamenii încă mai recită versurile marilor poeţi persani. Din păcate, mass-media, principala sursă de informare pentru mulţi, prezintă foarte puţine detalii referitoare la cultura persană, iar Iranul văzut de oamenii educaţi, toleranţi şi deschişi către alte civilizaţii a fost redus la tăcere şi transformat într-o lume paralelă, ascunsă printre ruinele unor vechi temple sau palate mute. Înainte de a citi Omar cel orb, vă recomand articolele în care Daniela Zeca povesteşte despre călătoria ei în Iran. Veţi înţelege mai uşor atmosfera, obiceiurile şi contrastele ţării pe care o lasă-n urmă personajul central.
Acţiunea romanului se împarte între două lumi, între două ţări şi între mai multe culturi-persană, est-europeană şi islamică. Liantul dintre aceste orizonturi este Omar, un persan ajuns la Bucureşti, alegând calea exilului pentru a scăpa de “închisoarea” din ţara natală. Nu se insistă asupra motivelor din spatele plecării, ci asupra călătoriei 
multiculturale, în care va cunoaşte umanizarea, dramele, iubirea “vinovată” şi cruzimea fanatismului. Deşi orbeşte din cauza unei boli, Omar va putea vedea, ca nimeni altul, umanitatea acolo unde sentinţele devin sângeroase.
Înainte de-a fi poreclit Teroristul de câţiva localnici din ţara adoptivă, Omar a strâns multe amintiri. Unele par vechi de când lumea, păstrate din vremea în care timpul părea să fi ramas în loc, în satele unde locuiau slujitorii lui Zarathustra. Într-un astfel de sat a copilărit şi Omar până când tatăl şi-a schimbat religia, apoi s-a mutat în alt oraş, devenind un faimos bazari (negustor din bazar). Plecarea din satul natal a fost o ruptură, o ieşire din atemporalitate şi-o intrare în calendarul profan al bucuriei amestecate cu suferinţa. L-ar fi aşteptat o viaţă tihnită. Meseria de inginer îi asigura un statut social râvnit de mulţi, dar evenimentele din Iranul condus prin teroare i-au destrămat familia si l-au trimis departe. Omar şi-a lasat în urmă soţia implicată-n mişcarea pentru emanciparea femeilor şi fiul care îşi va mai aminti de el abia când îi va cere bani de buzunar, acuzându-l de abandon. Din fericire, în ziua în care ajunge pe aeroportul din Bucureşti îl cunoaste pe Godun, care-i va deveni cel mai bun prieten în exil.
Godun îl ia pe Omar la ferma lui şi îl transformă într-un partener de afaceri când îşi deschide o benzinărie şi un service, impresionat de calităţile inginereşti ale persanului. Încă din ziua în care ajunge la ferma ospitalierului Godun, Omar va trăi între prezentul unei prietenii rare, dintr-o ţară necunoscută, abia ieşită din comunism, şi trecutul din Iran. Amintirile relaţiilor amoroase, imaginea lumii părăsite, nedreptăţile, relaţia cu Veterinara, una dintre vecinele prietenului Godun, ritualurile milenare ale preoţilor din satul natal, teroarea şi vinovăţia fugarului se vor amesteca în relatările persanului.
Fiecare capitol îi va surprinde pe cititori datorită unor amănunte legate de cultura Iranului, în care s-au amestecat religii şi cutume, libertatea fiind un joc al negocierii, derulat în faţa măruntelor detalii cotidiene. Întregul roman a fost scris din perspectiva memoriei capricioase a personajului central, a carui biografie devine o alternanţă între atunci şi acum, între imaginea unei femei rămase în Iran, ce-i va încălzi amintirile derulate în liniştea mansardei lui Godun, unde Omar şi-a improvizat o locuinţă, şi pasiunea din prezent, trezită de Veterinara, o femeie ce-l atrage prin refuzul ei de-a se lăsa îmblânzită de bărbatul sedus, o trăsătură întâlnită şi la soţia lăsată-n Iran.
Iranul din ochii lui Omar este fragmentat. Există Iranul profetului Zarathustra, al oamenilor care păstrează nişte ritualuri vechi de mii de ani, în ciuda terorii politice. Mai există un Iran islamizat, fără a deveni fanatic, unde Zarathustra şi musulmanii se tolerează, împărţind aceeaşi nostalgie pentru vremurile în care teama nu speria desfătările artistice şi chipul dezvelit. Pe atunci, vălul putea să mai cadă şi fără ameninţarea morţii. Daniela Zeca nu uită nici de Iranul celor decişi să lupte împotriva unor abuzuri, riscându-şi viaţa în proteste clandestine. Dintr-un astfel de Iran face parte şi Ghazal, soţia lui Omar, a cărei dramă se va oglindi în amintirile dureroase purtate odată cu bagajul memoriei prea încărcate.
Două aspecte mi-au amplificat plăcerea lecturii, dincolo de povestea consistentă: detaliile privind cultura ţesută în jurul marelui Zarathustra şi pasajele descriptive, inspirate parcă de lirismul vechilor poeţi persani, care transformau sentimentele, culorile sau farmecul unei grădini într-o ţesătură a migalei fără limite. Covoarele de Isfahan, aromele, peisajele, senzualitatea difuză şi pedepsele grele nasc poezii ale durerii care se vor ascultate, nu condamnate din cauza stereotipurilor.
Omar cel orb este unul dintre acele romane în care trăirile nobile, bucuria trecătoare şi tristeţea continuă se îmbină, alcătuind o lume unde simţi nevoia să te retragi ori de câte ori vei avea impresia că anumite întâmplări din realitate vor să-ţi alunge compasiunea şi toleranţa. Daniela Zeca scoate la suprafaţă umanitatea dintr-un spaţiu care încă-i mai sperie pe occidentali. Citindu-i cartea, veţi mai descoperi o fereastră ascunsă, ce va da spre o lume a enigmelor şi a contrastelor împăcate sub văl.