Romanul Tihna m-a captivat încă de la primele pagini, fiind o fană a romanului psihologic, dar m-a şi determinat să le dau dreptate criticilor experimentaţi, ce l-au considerat greu de analizat. Având un conţinut fragmentat, în care firul vizibil al naraţiunii este abandonat în favoarea introspecţiei şi a monologului, Tihna devine o lectură ermetică, alunecoasă când vrei să-i vorbeşti altcuiva despre valoarea ei. Nu cere povestitori, ci numai colecţionari de stări emoţionale amestecate, de impresii ciudate. Profilul cititorului: răbdător, curios, interesat de culorile umane şi de scenele derulate 
lent, nelipsite, însă, de acele detalii-surpriză care schimbă mereu imaginea personajelor-cheie. Despre Attila Bartis, autorul romanului, s-a tot spus c-ar fi revelaţia literaturii maghiare contemporane, iar cei ce i-au parcurs romanele împărtăşesc această opinie. După lectură, pot spune despre Tihna atât: nu trebuie să lipsească din raftul cărţilor bune, dar pline de amănunte dramatice, şocante, uneori.
Attila Bartis a luat tot ce-au lasat Proust şi părinţii psihanalizei mai bun: incursiunea în zonele abisale din mintea umană prin amintirile secrete, activate involuntar, alcătuind un album dezordonat plin de mărturii vizuale intense. Tihna seamănă cu plimbarea în lumea interioara a unui personaj. Avem în prim-plan un intelectual ajuns în faţa unei crize din cauza încercării de a pune graniţe în relaţia oedipiană cu mama lui, o actriţă plină de histrionism, dată uitării.
Când nu suportă capriciile unei mame autoizolate într-un apartament vechi din Budapesta, hrănindu-se cu amintirile unei glorii tăiate brutal de comunişti, protagonistul se mai gândeşte la sora lui, fugită din ţară pentru a-şi face un renume în domeniul muzicii clasice. Fuga ei atrage vigilenţa Partidului, care se teme de o posibilă denigrare în presa internaţională din cauza unei artiste rebele. Urmează căderea în dizgraţie a mamei, ce-şi etalează amarul pe străzile oraşului, îmbrăcată precum Cleopatra. După evadarea ingratei fiice, nu mai poate fi regina Egiptului pe scenă, ci doar o figurantă din suita ei. Îşi va şantaja emoţional fata, cerându-i să revină în ţară pentru ca mama sacrificată să poată ajunge iar steaua teatrului după ce i-a pălit strălucirea în faţa tovarăşilor circumspecţi. Fata nu se lasă intimidată şi nici înduplecată, fiind îngropată, simbolic, într-un sicriu gol purtat spre cimitir într-un ritual mortuar improvizat. Farsa este declaraţia unei mame care îşi reneagă fiica într-un mod brutal, declarându-i decesul. Şi acest detaliu bizar este începutul unei rememorări pline de amănunte grele.
Biografia personajului central este plină de simboluri prin care inconştientul îşi face de cap, trimiţând la suprafaţă secrete apăsătoare şi gesturi stridente. Majoritatea gândurilor şi amintirilor se nasc din relaţia cu mama, o fiinţă posesivă, mereu gata să controleze viata intimă şi relaţiile fiului cu alte femei. Îşi cere drepturile pe neaşteptate, numără orele petrecute de copilul devenit adult în afara casei, încolăcindu-se într-un joc psihologic sufocant, asemenea unui sarpe-constrictor hotărât să omoare din faşă orice voluptate străină complexului Oedip. Totuşi, inelele şarpelui cunosc ameninţarea odată cu apariţia lui Eszter, femeia ce vrea să-i răpească odorul, devenit nimic altceva decât ultima pradă a unei artiste uzate înainte de vreme.
Între crizele mamei şi plăcerile din apartamentul amantei, personajul central se pierde în lungi şedinţe de autoanaliză, apoi se rătăceşte în cămăruţa unei femei care strânge colivii, ascultă destăinuirea unei patroane de bar ce şi-a lăsat fericirea pe litoralul românesc şi poartă un dialog cvasi-mistic în compania unui preot dintr-un sat uitat de lume. Când mai are timp, întreţine iluzia unei corespondenţe între mama resentimentară şi sora lui, declarată moartă…doar simbolic, rugandu-şi amicii plecaţi în străinătate să expedieze nişte scrisori înduioşătoare, purtând semnătura (fictivă) a fiicei plecate într-un lung turneu.
Viaţa pe care o duce personajul central predispune la depresii. În pragul colapsului, decizia fatală este întârziată prin intervenţii şi monologuri pline de umor, amar, ce-i drept. Pe lângă imaginea mamei şi a lui Eszter se cuibăresc ironii despre istoria recentă a Ungariei, despre tovarăşii comunişti şi despre cei care întreţin tensiunile de după Trianon (Attila Bartis, autorul romanului, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Târgu-Mureş).
Contrar titlului, personajele din roman fug de tihna ce-a de toate zilele, chiar şi atunci când par să tânjească după ea. Caută izbăvirea prin evadarea din relaţiile toxice, dar sevrajul emoţional le trage mereu spre aceleaşi decizii nefaste. Soluţia finală? Amânată! Fiecare să-nţeleagă ce vrea.
Dacă l-ai cunoscut pe scriitorul Attila Bartis prin intermediul acestui roman, ori îi cauţi şi alte cărţi traduse, ori îl deteşti fiindcă te amăgeşte când amână explicaţiile cu privire la frământările personajelor sale, prinse într-o spirală de incertitudini.