Sunday Book Review apreciază această carte a lui Henry Miller, Lumea sexului, publicată iniţial în 1940 şi revizuită mai târziu, ca fiind o „Mică bijuterie milleriană”. Cine o citeşte este total de acord cu această afirmaţie.
Este mică într-adevăr – versiunea românească la care mă refer aici are doar 115 pagini – şi este o bijuterie pentru că în ţesătura eseului găsim gânduri, idei, impresii, păreri ca nişte mici pietre preţioase răsfirate şi pe care n-am dori să le uităm.
Am să dau un prim exemplu. Pentru Miller sexul este o lume. O spune şi titlul cărţii şi o şi declară în textul ei: „Mă gândesc la sex ca la un domeniu doar parţial explorat; partea cea mai mare, cel puţin pentru mine, rămâne misterioasă şi necunoscută, poate pentru totdeauna necunoscută…Putem cunoaşte puţin sau mult, dar cu cât forţăm mai mult limitele, cu atât orizontul se îndepărtează”. Henry Miller este sincer când spune acest lucru. O simţim. Dar, sinceritatea lui se aşează într-o sinceritate mai amplă ca sub o umbrelă. Şi, aici, apare piatra preţioasă: „Până când nu acceptăm că viaţa însăşi îşi are temeiul în mister n-am învăţat nimic”.
Concluzia lui, coborând la sinceritatea de sub umbrelă – la sex – este clară: „Sexul, deci, ca orice altceva, este în mare măsură un mister. Asta încerc să spun”.
Asta şi face în carte. Desigur, tot cu sinceritate, Miller arată că oamenii nu acordă importanţă sexualităţii, că marii creatori rămaşi în istorie fie au avut „vieţi sexuale reduse sau inexistente”, fie „perioadele lor de creativitate excepţională coincid cu momentele în care au dat frâu liber unei sexualităţi extravagante”.
El admite ideea de normă, de ceea ce credem noi că este normal, de rol al vieţii sociale, dar adaugă la acest mic discurs o altă piatră preţioasă, şi anume că „adevărata viaţă începe când suntem singuri faţă-n faţă cu eul nostru necunoscut”. Putem spune, oare, că aceste vorbe nu ne mişcă profund? Că ştim că are dreptate, dar că poate nu ne-am dat seama de asta?
Până şi a gândi că o femeie e curvă, că dă semne timpurii de „desfrânare”, trebuie să ne facă să ne îndoim că acest lucru este adevărat. Evoluția anumitor femei ne arată că ele chiar nu au fost curve. O curvă adevărată, o curvă pe bani, nu-şi doreşte decât „ să se poată dărui pe sine, nu doar trupul”. Acest lucru este singura ei dorinţă. Adâncă, nemărturisită, mistuitoare.
Henry Miller vorbeşte despre femeia americană, despre femeia franţuzoaică. Evident, din propria lui experienţă. Uneori, însă, nu mai menţionează apartenenţa la o cultură. Aşa face când vorbeşte despre femeie, pur şi simplu – „Dacă-i dai o şansă cât de mică, femeia ţi se oferă cu totul. O face din instinct”. – sau despre bărbat, care are „idei tulburi” despre toate domeniile vieţii, inclusiv despre dragoste şi sex, pentru că un „bărbat e întotdeauna mai ameţit de cap decât o femeie”. Iată, susţine el, care este rostul femeii şi de ce are nevoie un bărbat de o femeie: pur şi simplu ca „să-i clarifice bărbatului gândurile”.
Viaţa în doi, dragostea care moare de „moarte naturală”- Anais Nin susţinea exact contrariul -, faptul că „pentru unii sexul duce la sfinţenie; pentru alţii este drumul spre iad”, ne aminteşte de Freud pentru care sexul duce la „măreţie sau la josnicie”.
Henry Miller extinde gândurile lui despre sexualitate la lumea în care trăim, crede că „sănătatea psihică nu face casă bună cu compromisul şi artificialitatea”, priveşte cu ochi critic, cu luciditate oamenii, pentru că „la urma urmelor lumea pe care o populăm e doar imaginea reflectată a haosului nostru interior”. Iubirea, da, ar fi o soluţie, pe care cartea lui Miller ne-o propune spre reflecţie. Oricum, citiţi-o, căutaţi pietrele preţioase.