Scriitorul Erich-Emmanuel Schmitt este plin de premii şi distincţii. Cărțile sale au mare succes în țările europene și România nu face excepție. La noi chiar a fost pusă în scenă, cu mare succes la un anumit gen de public, cartea Oscar şi Tanti Roz, apărută în 2002 la Humanitas. Am văzut spectacolul, cu totul întâmplător, dar nu pot spune sincer că mi-a plăcut. Poate că actorii, poate că regia… nu ştiu, poate am avut aşteptări prea mari.
Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri este o lectură uşoară, deşi autorul cred că și-a dorit să producă trăiri mai subtile cititorului. Sunt scurte povestiri, tocmai bune de vacanţă ori de weekend. Le poate citi oricine, pentru că nu sunt texte care trebuie înţelese într-o anumită cheie de lectură, fiecare extrage și păstrează ce vrea.
Una dintre povestiri, Odette Toulemonde, care a și fost ecranizată, pare să fie reprezentativă pentru stilul acestei cărţi. Eroina principală este o femeie banală, care trăieşte într-o lume mică, în provincie, şi care, citind ce a scris un scriitor pe nume Blathazar Balsan, îi scrie o scrisoare într-o stare de iluminare, declarându-i: „Sinceră să fiu, viaţa mea, înainte să vă cunosc, mi se părea adesea nasoală, la fel de nasoală ca o după-amiază de duminică la Carleroi, când e mohorât afară, la fel de nasoală ca o maşină de spălat care te lasă baltă taman atunci când ai nevoie de ea; la fel de nasoală ca un pat gol“. Odette era o femeie care trăia extrem de modest, nu foarte cultivată, ba chiar aproape deloc, avea „balcoanele împodobite cu flori de plastic, culoarele cu macrameuri, muşcate şi tablouri înfăţişând marinari cu luleaua în gură“.
Acest tip de cititor se regăsea în scrierile scriitorului Balsan, atacat de critici – scria pentru portărese, casiere şi coafeze care colecţionează păpuşi de bâlci şi poze cu apus de soare, se spunea – , dar apropiat lumii Odettei. Pentru el a fost o mare ieşire din depresie – chiar Odette spunea că asigurările de sănătate ar trebui să-i ramburseze banii aşa cum se face când iei antidepresive – şi o bucurie: scrie pentru oamenii simpli! Şi poate că am putea spune că orice om are o variantă simplă.
Povestirile din această carte doresc să transmită cititorului faptul că aşa cum gândeşti, contează şi viaţa pe care o trăieşti. Un personaj, o femeie ultrabogată, nu-şi uită trecutul mizerabil, transformându-se într-o arogantă damă de lume, o alta află că soţul ei ducea o viaţă dublă, a treia realizează că ar fi putut trăi fericită cu bărbatul care o iubea de abia după ce el moare. Absenţa lui îi dă o lecţie de viaţă.
Sunt în carte opt povestiri, toate despre femei care fie că şi-au „pocit“ viaţa, fie că aveau „vocaţia bucuriei“. O lectură de prim nivel te poate duce la o constatare gen cât de mare este grădina lui Dummnezeu şi cât de mult contează ceea ce gândeşti despre ce ţi se întâmplă şi, până la urmă, „cum o iei“.
Criticii au spus despre acest volum că „deapănă istorii aparent simple, ce conţin însă o adevărată filozofie de viaţă“. Fără îndoială că este adevărat, la nivelul publicului larg.
Scriitorul Erich-Emmanuel Schmitt este foarte iubit de publicul larg, este popular tocmai pentru că, aşa cum am spus, se adresează oamenilor, îndemnându-i să iubească, fiindcă iubirea este un ingredient magic al vieţii de zi cu zi, uitat însă de mulţi. Recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea cărţi, dar pot spune cu sinceritate că au şi ele un rost.