Ha-Joon Chang este un economist de origine coreeană, prof de economie la Cambridge, cu o specializare extrem de fierbinte (drepturile de autor) şi cu o viziune economică din ce în ce mai populară după criza din 2007 (economia heterodoxă, un curent critic la adresa neoliberalismului omniprezent). Omul scrie un eseu istorico-economic de popularizare cît se poate de onestă şi de vioaie a unor întrebări dure adresate maimarilor care fac astăzi politică şi, implicit, politică economică. I-am recenzat şi cealaltă carte tradusă în română, însă Samaritenii cei răi ne vine mănuşă (e o carte publicată înainte de 23 de lucruri…).
Într-un moment în care FMI, Banca Mondială, UE sînt tot timpul invocate împreună cu valorile lor piaţă liberă, stat de drept, democraţie, această carte, accesibilă oricui are chef să citească, indiferent de pregătirea economică, pune în 200 
de pagini toate întrebările importante. Am ales cîteva paradoxuri din nenumăratele indicaţii ale ţărilor bogate către cele care aspiră la ceva bunăstare.
Ha-Joon Chang începe cu un studiu de caz chiar asupra Coreei de Sud natale. Amintirile din copilărie şi adolescenţă, anii 60-70, ne aduc în faţă o Coree confruntată cu realităţi mai dure decît România acelei epoci. 60 de copii în clasă, totală interdicţie la importuri, dictatură militară urmată de un preşedinte ultra-autoritar, asasinat şi înlocuit apoi de o guvernare militară. Coreea s-a apucat de industrii fanteziste pe care nimeni nu dădea doi bani, mai ales experţii economici. Acum cine rîde de industria coreeană de electronice sau maşini trebuie să fie nebun.
Însă nu se opreşte la Coreea. Autorul caută exemple pentru a contrazice principalele versuri din poezia economică a Vestului: piaţa trebuie să fie cît mai liberă, drepturile de autor cît mai stricte, democraţia presupune automat prosperitate economică şi ea nu există fără piaţă, privatizarea e singura soluţie. Le ştiţi cam pe toate din ştirile despre „ce-a mai zis raportul FMI despre România”. Ei bine, voluntar sau involuntar, instituţii precum FMI, OMC, Banca Mondială dau nişte sfaturi proaste, bazate pe premize dacă nu greşite, cel puţin nesusţinute de realităţi.
Vestul însuşi şi-a început ascensiunea şi şi-o continuă după reguli pe care nu le spune celor în curs de dezvoltare să le urmeze. Protecţionism cît cuprinde, monopol, subvenţii, naţionalizare. Au făcut tot ce ne spun nouă să nu facem. Ţări precum Coreea, Japonia, Brazilia, la rîndul lor au avut momente în care au fost neascultătoare şi le-a ieşit ceva mai bine decît atunci cînd au încercat direct „hora neoliberală”. Mari companii precum finlandeza Nokia sau Samsung au început cu industrii complet diferite de cele care le-au consacrat, au fost susţinute puternic de stat. Dacă FMI (sau un acţionar străin obişnuit) ar fi consiliat acum 40 de ani state precum Finlanda sau Coreea de Sud primul lucru pe care l-ar fi spus ar fi fost: închideţi diviziile electronice de la Samsung şi Nokia. Finlanda nu a lăsat investitori străini să pătrundă în domenii cheie pînă acum 25 de ani – e şi explicaţia pentru care Nokia şi-a permis să meargă în pierdere 17 ani pînă să se lanseze în boomul de profit cunoscut în anii 90-2000.
Un capitol simpatic este acela despre legătura dintre „cultură” şi succesul economic. E o credinţă extrem de răspîndită că o anumită matrice culturală genereată ordine, disciplină şi muncă. Ne-am săturat cu toţii de exemplul cu „etica protestantă” al lui Max Weber (mult citat şi puţin citit). Ha-Joon Chang vine cu nişte citate delicioase din călători străini pe tărîmul leneşilor. Un australian scria la începutul secolului XX că n-a văzut popor mai leneş şi mai indolent decît… cel japonez! În secolul 19, de asemenea, se scria despre germani că sînt înceţi, egoişti, incapabili de lucru în comun (mai ales englezii şi francezii). Asta mi-a amintit cum îi făcea albie de porci Vasile Alecsandri de cîte ori alegea drumul spre Paris prin Germania şi nu pe malurile Mediteranei.
Acum 100 de ani cînd vroiau să-i critice pe asiaticii subdezvoltaţi, analiştii spuneau că e de vină confucianismul, elitist, clientelar etc. Acum au venit alţii care au spus că acelaşi confucianism e cheia succesului în toată Asia. Celebra fidelitate a japonezilor faţă de firma la care lucrează nu trebuie însă pusă pe seamă unor credinţe filozofice sau religioase. E mai simplă, spune Ha-Joon Chang. Cultura nu e cauza. Cultura se schimbă. Şi nu se schimbă automat, stînd prin temple. Ci cu bătaie. Puţină lume îşi mai aminteşte că un deceniu, 1945-1954, lucrătorii japonezi au purtat lupte la sînge pentru drepturi, aveau facţiuni revoluţionare şi cereri de-a dreptul indecente pentru ziua de azi. Pe care, da, le-au obţinut. Mulţi au obţinut atunci locuri de muncă pe viaţă sau drepturi diverse în interiorul companiei. Asta cred că loializează mai mult decît Confucius sau Iisus. În anii 20-30, Suedia a fost blocată de greve. Un deceniu care a adus pierderi pe termeni scurt, dar a schimbat atitudinea capitalului faţă de angajaţi. Asta pentru vreo 60 de ani. Suedia de acum nu mai e cea din anii 70-80. Dar e încă bine:). Cultura trebuie să se schimbe, spune autorul, nu e o fatalitate. Se poate face chiar pe parcursul unei generaţii – dar nimeni n-o face fără presiune, fără luptă.
Încă un exemplu provocator şi gata: e vreo legătură între corupţie şi avans economic? Două exemple de dictatori ultracorupţi – Mobutu Sese Seko (Zair) şi Mohamed Suharto (Indonezia) -, o demonstraţie dusă la extrem. Pînă şi în aceste cazuri limită de furt totatal de ordinul zecilor de miliarde a existat o evoluţie diferită. Mobutu şi-a ruinat ţara. În Indonezia, calitatea vieţii a crescut de trei ori în două decenii. Vrea autorul să încurajeze corupţia cu asta? Evident că nu. Însă constată cît de complicată e situaţia „pe teren” şi că exemple precum Mobutu sînt mai des folosite de vestici pentru a-şi justifica lipsa de ajutoare pentru lumea a treia.
În general, în ţările sărace corupţia e şi una de supravieţuire, inclusiv în faţa marii corupţi. Vesticii spun că e principala piedică în calea dezvoltării economice. Ha-Joon Chang spune că nu e chiar aşa. Şi trece de la exemple extreme la unele mai „soft”: nici una din ţări precum Italia, Japonia, Coreea, Taiwan, China nu a fost vreo campioană a anticorupţiei, dar economic au mers incontestabil bine. Iar dacă intrăm puţin în istorie şi vedem exemple din SUA şi alte ţări exemplare vestice despre corupţia politică şi funcţionărească ne înfiorăm instant. Asta nu e o recomandare ca în reclama cu „murdărirea este bună”: „corupţia este bună”. Însă observaţiile colaterale sînt subtile şi utile.
Şi în criticile FMI sau Comisia Europeană se întîmplă ceva ciudat. Corupţia există doar pe banul public. Ha Joon Chang face o observaţie esenţială: şi zona privată geme de corupţie şi e taxată mult mai puţin. Dacă nu plăteşti bine funcţionari în administraţie şi nu le asiguri continuitate, dacă vrei austeritate şi tăieturi de la buget, aceştia vor ieşi din sistem şi se vor angaja la privaţi ca să sugă mai eficient din sistemele din care au făcut parte. Şi aşa se naşte un amestec nociv de lobby şi monopol privat care erodează profund societatea.
Întrebări esenţiale, contestări ale politicilor oficiale care ne apasă din ce în ce mai direct. Şi răspunsuri ceva mai subtile decît ce auzim acum în media oficiale.