Născută într-un sat din Cisiordania, Souad, autoarea cutremurătoarei confesiuni Arsă de vie (ed. Polirom) află repede că, în lumea tradiţională în care trăieşte ea, să fii fată este un blestem. Băieţii merg la şcoală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească şi să-şi facă rugăciunile. Dacă iese cîtuşi de puţin din cuvîntul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puţin importantă decît un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sînt în plus pot fi omorîte la naştere…
La şaptesprezece ani, Souad se îndrăgosteşte de un bărbat despre care nu ştie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visînd la iubire şi căsătorie într-o societate unde bărbaţii au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-şi dea seama spre catastrofă. Pentru că rămîne însărcinată şi îşi dezonorează astfel familia, cumnatul ei primeşte sarcina de a o pedepsi dîndu-i foc.
Salvată de colaboratoarea unei fundaţii umanitare, Souad ajunge în Franţa, unde începe o nouă viaţă şi unde îşi va face cunoscută povestea cutremurătoare.
Mi-am povestit viaţa pentru prima oară, forţîndu-mă să scot din memorie cele mai ascunse lucruri. A fost mai istovitor decît o mărturie în public şi mai dureros decît să răspund la întrebările copiilor. Sper că această carte va călători prin lume, că va ajunge şi în Cisiordania şi că bărbaţii nu o vor arde. – Souad
Tradusă în zeci de limbi şi publicată în milioane de exemplare în întreaga lume, Arsă de vie, de Souad împreună cu Marie-Thérèse Cuny, a apărut în această săptămînă la Editura Polirom, în traducerea Oanei Cătălina Popescu.
Cu ani în urmă am întîlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. Sînt ţinute ascunse. O tînără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea tîrziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sînt moarte. Cele care au putut scăpa la timp şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame. N-am întîlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit. Iar eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decît să vorbesc – este singura armă pe care o am. – Souad
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Mă numesc Jacqueline. Mă aflu în Orientul Mijlociu, unde lucrez pentru o organizaţie umanitară, Terre des Hommes. Cutreier spitalele căutând copii abandonaţi, cu handicapuri sau suferind de malnutriţie. Lucrez în colaborare cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) şi diferite organizaţii care se ocupă de palestinieni şi israelieni. Am aşadar deschidere spre ambele comunităţi şi am numeroase contacte cu cele două populaţii. Trăiesc împreună cu ele.
Însă abia după şapte ani în Orientul Mijlociu aud vorbindu-se despre tinere fete asasinate. Familiile lor le reproşează că s-au întâlnit cu un băiat şi au vorbit cu el. Uneori le suspectează fără a avea vreo dovadă, după spusele unuia sau altuia. Se întâmplă ca aceste fete să fi avut într-adevăr o aventură cu un băiat, ceea ce este absolut de neconceput în comunitatea lor, dat fiind că taţii sunt cei care hotărăsc căsătoriile. Aud spunându-se… Mi se spune… Dar până atunci nu mă mai confruntasem niciodată cu un astfel de caz.
Pentru un spirit occidental, ideea că unii părinţi sau fraţi pot să-şi ucidă fiica sau sora pentru simplul motiv că s-a îndrăgostit pare incredibilă, mai ales în vremea noastră. La noi femeile sunt independente, votează, fac copii şi îi cresc singure…
Dar eu mă aflu aici de şapte ani şi cred că este adevărat, chiar dacă nu am văzut niciodată o astfel de fată şi este pentru prima oară când mi se vorbeşte despre aşa ceva. Trebuie să existe o mare încredere ca să se vorbească despre un subiect „tabu” ca acesta şi care, mai ales, nu-i priveşte pe străini. O femeie se decide să-mi vorbească. O prietenă creştină cu care iau foarte des legătura, deoarece se ocupă de copii. Vede aşadar perindându-se multe mame care vin din toată ţara, din toate satele. Se aseamănă cumva cu mukhtar-ul de cartier, în sensul că le invită pe femei la o cafea sau la un ceai şi discută cu ele despre ce se întâmplă prin satele lor. Aici este o formă importantă de comunicare. Femeile beau zilnic cafeaua sau ceaiul stând la taclale, iar acesta e un bun prilej pentru ea de a-i depista pe copiii aflaţi în mare dificultate.
Într-o zi, aude vorbindu-se într-un grup de femei: „În satul nostru avem o fată care se purta foarte urât, şi atunci părinţii ei au încercat să o ardă. Se zice că ar fi într-un spital, pe undeva”.
Această prietenă are o anumită carismă, este respectată şi dă dovadă de un curaj enorm, după cum aveam să-mi dau seama ulterior. În mod normal, se ocupă doar de copii, dar mama nu este niciodată departe de copil… Aşadar, pe la 15 septembrie din anul acela, prietena mea îmi spune:
— Ascultă, Jacqueline, este o fată la spital care e pe moarte. Asistenta socială mi-a confirmat că a fost arsă de cineva din familia ei. Crezi că poţi face ceva?
— Ce mai ştii despre ea?
— Doar că e o fată care a rămas însărcinată şi despre care satul spune: „Bine au făcut că au pedepsit-o, acum va muri în spital”.
— E monstruos!
— Ştiu, dar aici aşa este. E însărcinată şi atunci trebuie să moară. Asta-i tot. E ceva normal. Se zice: „Bieţii părinţi!”. Lumea îi plânge pe ei, nu pe fată. De altfel, ea va muri cu siguranţă, din câte am auzit.
O poveste ca asta e un semnal de alarmă pentru mine. Lucrez aşadar în cadrul asociaţiei Terre des Hommes, condusă de un om fantastic: Edmond Kaiser. Prioritatea mea sunt copiii. Din acest motiv, n-am abordat niciodată acest gen de cazuri, dar îmi spun: „Jacqueline, mamă, trebuie să mergi să vezi mai îndeaproape ce se întâmplă!”.
Plec spre spital, pe care îl cunosc destul de puţin, pentru că l-am vizitat mai rar. Nu am probleme deoarece cunosc ţara şi obiceiurile, vorbesc binişor limba şi mi-am petrecut destul de mult timp prin spitale. Cer pur şi simplu să fiu condusă la fata care a fost arsă. Sunt îndrumată fără probleme şi intru într-o încăpere mare unde văd două paturi şi două fete. Pe dată am impresia că sunt într-un salon de izolare – un loc unde se aduc cazurile care nu trebuie arătate. O cameră destul de întunecoasă, cu gratii la ferestre, două paturi şi atât.
Întrucât sunt două fete, îi spun infirmierei:
— O caut pe fata care tocmai a născut.
— Ah, da, e aceea!
Asta e tot. Infirmiera pleacă. Nu se opreşte nici măcar pe coridor, nu mă întreabă cine sunt, nimic! Doar un gest vag către unul din paturi:
— E aceea!
Văd una cu părul scurt, ondulat, însă aproape ras, şi o alta cu părul mai lung şi aspru. Dar ambele fete au feţele negre, pline de funingine. Corpul le este acoperit cu un cearşaf. Ştiu că sunt acolo de ceva vreme. De vreo cincisprezece zile, mi se spune. Este evident că nu pot vorbi. Două muribunde. Cea cu părul aspru e în comă. Cealaltă, care a născut, îşi ridică cu greu pleoapele din când în când.”
Marie-Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare şi prezentatoare de televiziune. A scris peste 50 de cărţi.