Fraţii Strugaţki sunt printre puţinii scriitori de literatură SF din estul Europei care au reuşit să fie admiraţi şi apreciaţi în întreaga lume. În opera lor, romanul Melcul pe povârniş joacă un rol deosebit, reprezentând un adevărat moment crucial. Până în 1965 – când au scris romanul cu pricina – fraţii Strugaţki fuseseră autorii unor cărţi de succes, cărţi care prezentau un viitor luminos al omenirii, un viitor în care pământenii cuceriseră cosmosul şi ajutau alte specii inteligente să străbată calea dificilă spre progres. Romane precum Ţara norilor purpurii sau E greu să fii zeu oglindiseră, într-un fel, triumful ideologiei comuniste în literatura SF.
Apoi cei doi fraţi scriu un roman, Îngrijorare, care a fost publicat abia prin anii nouăzeci. În acest roman, acţiunea se desfăşoară pe planeta Pandora, planetă acoperită de o pădure imensă. Oamenii încearcă să exploateze bogăţiile acestei păduri, dar întâmpină dificultăţi incredibile. Menţionăm că numele planetei şi pădurea imensă de pe aceasta au făcut ca filmul Avatar să fie considerat o plagiere a romanului scriitorilor sovietici. Boris Strugaţki a respins cu indignare o asemenea acuzaţie. Dar să revenim la roman. Acţiunea cărţii este alcătuită 
din două poveşti paralele, care nu se intersectează: una prezintă strădania coloniştilor de a înfrânge natura sălbatică de pe Pandora, cealaltă descrie povestea unui om – Athos – nimerit, nu se ştie cum, probabil în urma unui accident, pentru că-i amnezic, printre băştinaşii care trăiesc în mijlocul pădurii nesfârşite.
În esenţă, mesajul romanului este următorul: oamenii încearcă să supună natura, să-i folosească resursele în calea lor spre progres. Dar dacă natura acţionează haotic, fără să respecte nici un fel de legi, cum ar putea oamenii să cunoască acele legi, pentru a le folosi în folosul lor?
Ajunşi la o asemenea concluzie folosind în mod inteligent una dintre metodele obişnuite ale literaturii SF – extrapolarea – fraţii Strugaţki nu se opresc aici şi-şi continuă schimbarea de viziune: ce s-ar întâmpla dacă nici oamenii n-ar acţiona conform unei logici previzibile şi cuantificabile?
Ca urmare, rescriu romanul, păstrând povestea despre pădurea absurdă şi imposibil de înţeles, adăugându-i o poveste despre lumea oamenilor, în care oamenii nu mai sunt eroii cuceritori ai universului, ci o adunătură de beţivi, de afemeiaţi, de intriganţi şi care acţionează fără nici o logică.
Şi – lucru foarte impresionant – această descriere a oamenilor, plină de absurd, de sarcasm şi de pesimism, se dovedeşte a fi mult mai asemănătoare cu lumea reală decât imaginile idealizate ale viitorului ce apăruseră în opera de până atunci a celor doi fraţi.
Evident, o asemenea viziune despre viitor nu putea să fie pe placul autorităţilor sovietice. Romanul a fost împărţit în două părţi, care au fost publicate separat. Partea ce descrie pădurea – neutră din punct de vedere politic şi interesantă în stranietatea sa – a fost publicată într-o revistă, într-un tiraj de şaizeci de mii de exemplare. În schimb, cea care descria lumea coloniştilor a apărut într-un tiraj de şapte mii de exemplare, într-o revistă din nordul îndepărtat. Ca întreg, Melcul pe povârniş a văzut lumina tiparului la vreo douăzeci de ani după ce a fost scris.
Cele două poveşti descriu, în realitate, două călătorii inţiatice similare, care oferă autorilor posibilitatea de a prezenta cititorilor pădurea bizară, plină de făpturi absurde (sau aparent absurde) şi lumea oamenilor, la fel de plină de ciudăţenii şi de absurditate.
Melcul pe povârniş nu reprezintă un fenomen singular în opera fraţilor Strugaţki. În aceeaşi perioadă (anii 1965 – 1967) ei mai scriu două romane la fel de critice, la fel de sarcastice şi la fel de pline de disperare: Lebede urâte şi A doua invazie a marţienilor. Cei care le-au citit ştiu că Arkadi şi Boris Strugaţki au folosit modalităţile de exprimare ale literaturii SF pentru a-şi face publice opiniile critice referitoare la societate. Opera lor nu poate fi încadrată într-un gen anume şi nu se referă la o anumită organizare socială. Fraţii Strugaţki sunt îngrijoraţi de soarta omului, de decăderea morală a acestuia, de compromisurile la care se pretează. Arta cu care îşi manifestă aceste îngrijorări îi face să stea alături de marii artişti ai lumii, iar romanele lor se vor citi cu interes cât timp vor exista oameni îngrijoraţi de viitorul copiilor lor.