Autorul acestei cărți, Sebastian Barry, este un mândru irlandez și acest lucru face ca acțiunea cărții să se petreacă în Irlanda. Și, pentru că personajul principal al cărții Jurnalul ascuns este o femeie care-și scrie memoriile în preajma aniversării celor 100 de ani, cititorul intră pe nesimțite în istoria Irlandei. Roseanne McNulty se află într-un spital de boli mentale deși nu este câtuși de puțin nebună și scrie acest jurnal în secret.
Interesant în acestă carte este cum se desfășoară viața acestei femei, cum se construiește istoria ei personală, în contextul timpului în care trăia. Cu alte cuvinte, cum se întâlnește istoria mică – viața Roseannei – cu istoria mare, cea a Irlandei, și cum istoria mare îi determină acesteia viața, în cele mai profunde aspecte ale ei. Relațiile cu părinții, cu prietenii, evenimentele prin care trece, iubirea și relațiile cu familia iubitului ei, devenit soț, apoi despărțirea de ea, conflictele și ostilitățile cărora le face față, toate acestea sunt impregnate și determinate de importanța religiei și dimensiunea politică a religiei. Chiar iubirea, așa oarbă așa cum mulți o cred, nu rezistă în fața tăvălugului în care toate personajele cărții sunt trase. Astfel, cartea 
are o subtilă îmbinare între istoria personală și istoria socială. În plus, viețile celor două personajelor principale merg în paralel, tot datorită acestui tăvălug.
Sebastian Barry descrie viața irlandezilor de-a lungul a 100 de ani, fixându-și analiza asupra acestei femei, a cărei soartă a depins mult de faptul că nu era catolică ci protestantă și, în plus, era foarte frumoasă.
Această carte are un ritm care obligă cititorul să-și însoțească personajele principale, Roseanne, centenara, și psihiatrul și confidentul ei, doctorul Grene, în mărturiile lor. Este un ritm de thriller, pentru că atât soarta femeii, cât și cea a doctorului ei sunt cu totul imprevizibile și cu mult dincolo de vieți lineare, banale. Uneori, am stat cu sufletul la gură ca să văd ce mai pățea frumoasa Roseanne, cum viața ei devenea ca un pai purtat de ape năvalnice, de vârtejuri. Cu eforturi de instrospecție, ea își amintește ceea ce a trăit și cine a fost ea de-a lungul timpului. Recunoaște că atunci când era încă „jumătate copilă, jumătate femeie“ era „absorbită de propriile ei mistere“. Pe măsură ce își scruta trecutul, Roseanne își căuta temerile și năzuințele fiecărei vârste.
Roseanne scria cu sârguința unei femei cu totul singuratice jurnalul pe care-l ascundea sub o scândură a podelei camerei în care-și petrecea viața, construindu-și povestea, începând cu copilăria. „Memoria e și lungă și scurtă în Irlanda, ca oriunde au loc astfel de războaie. Războiul civil care a urmat a provocat și mult prăpăd în instinctul bunătății la tinerii din Sligo“. Sligo era mica localitate în care trăia Roseanne, locul unde ea s-a confruntat cu răutatea oamenilor.
De ce am spus că cele două personaje, Roseanne și doctorul Grene, ne fac să urmărim cu trăiri vecine cu suspansul amintirile lor? Pentru că finalul cărții este neașteptat. Cu totul neașteptat, așa cum în cărțile Agathei Christie apare abia la sfârșit criminalul și pe care nu-l dezvălui. Știu sigur, însă, că nu poți regreta dacă citești această carte, pentru că, odată intrat în viața Roseannei și a doctorului ei, dorești ca ea să nu se mai termine.
O carte minunată, din care, dincolo de viețile personajelor principale, am aflat despre zbuciumata istorie a Irlandei și destinul unor irlandezi.