O săptămână în decembrie nu este tocmai tipul de roman pentru care a devenit celebru Sebastian Faulks. Romancierul englez, provenit dintr-o familie cu legături în înalta aristocraţie şi absolvent strălucit de Cambridge, are o îndelungată şi fertilă carieră în romanul istoric, specialitatea sa fiind Franţa secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea.
Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final, toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său - metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane - pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.
Căutarea vizibilului, receptivitatea pasivă, aşteptarea ca disponibilitate, vocaţia bilocaţiei, ieşirea din exterioritate se regăsesc în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, drept forme ale interogaţiei, ale comunicării şi ale poveştii ca singura modalitate de a rezolva criza limbajului.
Vă era dor de comunism? De Zidul Berlinului care rupea în două o singură lume? De poveştile cavernoase, bolnăvicioase, acoperite în mister şi întuneric ale unui univers opac, din care poveştile ieşeau greu şi uneori distorsionate? Scriitoarea germană Katja Lange-Muller spune, în Oi înfuriate, povestea Sojei, o femei născută de partea estică a lucrurilor. Găseşte curajul şi nebunia să fugă în Vest, unde întâlneşte un bărbat stricat, pierdut, pervers, în fine, cu toate calităţile necesare pentru a deveni etrem de dezirabile pentru o femeie la rândul ei dezechilibrată şi neregăsită.
Nici o tîmpenie comercial-mediatică nu merită să treacă fără să o transformăm în prilej de lecturi bune. Apocalipsa e din ce în ce mai prezentă în ficţiunea noastră de toate zilele, inclusiv aia ultra-de-consum. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot vine sfîrşitul lumii, parcă cheltui mai cu spor. Aşadar:
N-am avea nicio șansă în studiul acestui fenomen pornind de la definițiile care dirijează noțiunile de clasic și clasicism spre antichitatea greco-latină. SF-ul reprezintă un fenomen modern, în ciuda pretențiilor unora de a-i afla rădăcinile la Platon, Aristofan, sau măcar în textele lui Lucian din Samosata. Putem căuta, însă, cu folos, un aspect clasic chiar în interiorul genului nostru, măcar pentru a înțelege o creștere istorică a conținutului acestuia din urmă, precum și caracteristicile sale actuale.
Una din vorbele preferate ale bunicului meu, Moşu, cum îi spuneam, era: „Cine şi-o adus aminte?. Şi de cele mai multe ori nu se referea la lucruri care s-au întâmplat, ci la lucruri noi, neaşteptate şi neanunţate. Adică nu spunea „Cine şi-o adus aminte că trebuia să cumper pâine , ci, să zicem „Cine şi-o adus aminte c-o să vină şi revoluţia?. Acest „cine şi-o adus aminte că... ajunsese să înlocuiască definitiv mai puţin poeticul „cine s-o gândit că... . Mi-a luat ani buni să înţeleg expresia lui Moşu
Pe coperta acestei cărți a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel?, primele cuvinte formează o propoziție foarte simplă: „Prezentul este opera trecutului. Nici că se putea spune ceva mai potrivit. În carte, asta face autorul, se uită la prezentul nostru cu ochelarii trecutului. Și așa cum un om își pune ochelarii ca să vadă mai bine, tot așa Lucian Boia își pune trecutul ca să vadă prezentul. Adică să vadă de ce suntem noi, românii, așa cum suntem și de ce România este altfel.
„De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi. Pentru Saşa şi Volodia, moartea, timpul, distanţa, înţelegerea întâmplărilor, întunecimile războiului, pierderea familiei, ei înşişi capătă sens prin cuvinte. Scrisorile lor nu sunt îndreptate către destinatar, pentru a povesti, pentru a-şi aminti, ci către sine, pentru a-şi vedea rostul prin celălalt.
Fundaţia Sergiu Celibidache a inițiat Români pentru o lume, o campanie de responsabilitate socială ce se adresează României şi promovează valorile naţionale, încurajând tânăra generaţie în a-şi urma visul, indiferent de segmentul cultural în care activează. Campania Români pentru o lume reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României peste tot în lume și aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe conaţionalii care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.
Dialectica luminilor de Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno e o carte monument, tradusă la noi foarte-foarte tîrziu (efortul lui Andrei Corbea merită de aceea subliniat). Un eveniment care trebuie marcat cumva. Glumiţa cu apocalipsa din titlu nu prea e o glumă. Dialectica luminilor, dată pentru tipar în 1944 de cei doi filozofi care refăceau pe tărîm american grupul Şcolii de la Frankfurt (aveau să se întoarcă în Germania după război), atacă societatea modernă chiar în temelia sa „luministă.
Chiar acum este în plină desfăşurare un eveniment literar în premieră mondială: realizarea, în timp record, a unui roman. Editura Art, care va publica romanul rezultat, a înscris acest proiect fără precedent la Guinness Book of Records pentru a fi validat şi omologat ca record. Guinness Book a declarat proiectul ca fiind eligibil, creând în acest sens o categorie specială.