Cartea aceasta e ca un strigăt. Ţipătul unei adolescente singuratice, care îşi descoperă cu mânie şi fragilitate sexualitatea, care se blindează într-o lume ciudată, numai a ei. La 15 ani, Melanie se transformă în faţa oglinzii în personaje din picturi celebre, se lasă speriată şi mângâiată de tenebrele nopţii, citeşte cărţi pline de erotism. Se delimitează de fraţii cei mici, se crede matură, îşi pune întrebări legate de Dumnezeu, despre care trage concluzia că trebuie să fie foarte singur. Aşa, cam ca ea. Este o fată bogată, care îşi aşteaptă acasă părinţii plecaţi peste Ocean.
Numai că părinţii nu se mai întorc niciodată. Telegrama care le vesteşte moartea bruscă o aruncă pe Melanie în amorţeală, disperare, muţenie, orbenie, falsă vinovăţie, sărăcie. Pentru fata aflată la început de explorare lucrurile devin prea grele, interferează dureros şi bizar, iar Angela Carter descrie aceste treceri cu atâta forţă încât, pe alocuri, părul de 
pe mâini se zbârleşte ameninţător la cititor.
Fata şi fraţii ei părăsesc căminul rămas acum fără părinţi şi urmează să locuiască la Londra, în casa unchiului Philip, de meserie păpuşar. Melanie mai ţine minte un singur amănunt despre el, ceva total neplăcut, chiar înfricoşător. Ruperea de universul în care şi-a trăit copilăria şi şi-a visat viitorul se cască precum o rană. Fata cu margarete în păr rămâne acolo, fata cu panglici de doliu pleacă, schilodită şi măcelărită pe dinăuntru, în altă casă, care nu va fi niciodată a ei. Sufletul ei se schimonoseşte sub pumnul responsabilităţilor şi aproape că îi moare, în mijlocul vârstei fragede. E revoltător, nu?
Lumea în care ajung orfanii aparţine sărăciei, e populată cu o mătuşă prin alianţă mută şi cu fraţii acesteia, tineri, dar neşlefuiţi. Cei trei au însă alte sclipiri prin care fascinează – asta pentru că imaginaţia autoarei Magazinului magic de jucării are rezerve aproape nemărginite şi îmbină realul cu fantasticul exact ca într-o poveste vie şi adevărată. Povestea însă nu e cu zâne şi cu elfi drăgălaşi, ci cu un maestru păpuşar – unchiul mult detestat din copilăria Melaniei – care şi-a dus meseria la morbiditate şi tiranie.
Da, oricine intră în casa dărăpănată a lui Philip Flower se preschimbă, aproape de bună-voie, în marionetele făuritorului dark de jucării. Cu speranţe minime de recuperare. Pe lângă jucăriile create cu imaginaţie şi migală, îngrozitorul unchi mai are (controlează?) şi un teatru de păpuşi, care este, de departe, capodopera lucrărilor sale bolnave. Flower pare consumat şi alimentat în acelaşi timp de geniul rău din inima jucăriilor sale, un perpetuum mobile alăptat de propria-i umbră.
Duşca de speranţă? Personajele acestea chinuite, manipulate peste limită, se agaţă, în mizeria găoacei lor limitate, prin iubirea pe care şi-o poartă reciproc. Este singura latură umană, autentică, impresionantă şi crudă în acelaşi timp a oamenilor închişi în colivia murdară a unchiului-căpcăun Philip. Poate oare dragostea dintre fraţi să salveze istoria aceasta maladivă şi cenuşie? Sau este ultima iluzie a unor traiuri tragice în care chiar şi acest lux, iubirea curată, a fost programat cu răutate de Dumnezeul lumii sadice şi perverse?
***Jucăriile scălâmbăite, păpuşile palide sunt terifiante. Printre rândurile acestei cărţi mi-au apărut, în capul meu speriat deja de păpuşi, imagini din filmul Puppet on a Chain, pus pe peliculă în 1969 după scrierea lui Alistair MacLean. L-am văzut când eram mai tânără decât Melanie, dar mi-au rămas în vise cadre cu nişte păpuşi superbe, cu cap de porţelan, care erau spânzurate prin tot Amsterdamul. Şi care semănau leit cu victimele umane ce le urmau în moarte. Scuzaţi-mă, nu m-am putut abţine!