Însemnările unui artist care îşi cunoaşte ascensiunea, locul în epocă şi, mai ales, propriul orgoliu pe care îl face scop în sine devin din confesiune oratorie despre sine, fără niciun fel de rezervă. Personalitatea deloc aşezată a celui care neagă orice nu se apropie de talentul lui Dalí, obiectivându-se într-o supraconştiinţă a sinelui, se întâlneşte cu viziunea clasică a iubitorului de artă, care îi priveşte atemporal opera în afara omului.
La finalul lecturii Jurnalului unui geniu afli că nimic nu a fost întâmplător pentru Salvador Dalí, nici credinţa sau 
lipsa ei, nici obsesiile sale pe care le aşterne în tablouri, nici locul său mereu cu o poziţie mai sus din grupul suprarealist. Nici chiar mustăţile sale, însemn şi marcă Dalí, nu sunt întâmplătoare, ci preiau accentele mişcărilor artistice sau politice pe care le respinge sau adoptă:
„Vor fi subţiri, imperialiste, ultra-raţionaliste şi vor ţinti către cer, ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole“.
Cuprinzând perioada anilor ’52-’63, jurnalui său spune câte puţin, în cuvinte mari, despre marile intersectări din viaţa artistului Dalí. Viaţa personală, divinizându-şi iubita, Gala, cu acelaşi orgoliu al deţinerii unicităţii în femeia iubită este acoperită de cel care îşi acceptase cu mândrie anagrama numelui construită de Breton, Avida Dollars. Raportarea la grupul suprarealist, căruia dorea să-i dea o tentă religioasă, mistică, ne-credinţa sa după ce îl citeşte pe Nietzsche, obsesia pentru rinoceri în creaţiile sale sunt completate de liniile decisive prin care îi clasifică sau descalifică pe artiştii timpului său.
Câteva maxime şi sfaturi pentru poeţii tineri îl descoperă pe acelaşi Dalí care, aşa cum o şi spune, trăieşte în fiecare dimineaţă plăcerea de a conştientiza că este Salvador Dalí. Ce le recomandă artiştilor?
„Gelozia celorlalţi pictori a fost întotdeauna termometrul succesului meu. Pictori, fiţi mai degrabă bogaţi decât săraci. Şi pentru asta, urmaţi-mi sfatul. Ca să dobândiţi un prestigiu tot mai mare şi mai statornic în societate, e bine, mai ales dacă dispuneţi de talent, să daţi societăţii pe care o iubiţi, cât sunteţi tânăr, un şut zdravăn în fluierul piciorului drept. Apoi, fiţi snob. Ca mine“.
Marca Dalí sunt şi viziunile cinematografice: cameră de filmat imobilizată, ieşirea din scenă în exasperarea şi anxietatea pe care dorea să o creeze publicului, lebede cu explozibil, rinoceri ieşind pe fereastră şi survolând Fontana di Trevi sau 2000 de preoţi pe bicilete în Place de la Concorde, toate acestea redau fragmente de tablouri derulate în mişcare pe peliculă.
Jurnalul lui Salvador Dalí nu îţi dă niciun răgaz în lectură. Te uimeşte şi, de multe ori, te frustrează tonul sarcastic, atitudinea de superioritate şi de anulare a tot ceea ce nu poartă numele Dalí. Să înţelegi personalitatea unui artist care făcea din viaţa onirică o prelungire şi un scop al vieţii de artist diurne e fără rost în faţa acceptării unui altfel de a fi în lume.